FTA I - Opera tãrãneascã - of, ungurii astia

Fotografie: http://www.szinhaz.hu/

Béla Pintér si râsu-plânsu cu dânsu. Parasztopera - tragedie greacã (sau de la Shakespeare citire) foarte comicã, în paie, cu muzicã folcloricã si barocã, joc si voie bunã. Indescriptibilã si imposibil de "cazat" într-un gen. Nu pot spune decât "Ptiu, sã nu-l deochi". Prima impresie, când se lumineazã scena: podeaua acoperitã cu paie (oare le carã cu balotul, le gãsesc pe plan local sau nu sunt paie?) si o orchestrã de babe cu basmale negre, care la o privire mai atentã se dovedesc a fi bãrbati. Clavecin, viori, poate si tambal, nu desluseam în penumbrã.

Cânticele comice, arii, recitative...o gamã muzicalã variatã, în care recunosteam pe alocuri motive familiare, autorii au gãsit muzica din Transilvania, necontaminatã, foarte potrivitã cu piesa. Ceea ce aratã încã o datã cã frontierele si cultura sunt douã notiuni incompatibile. Muzica din Transilvania e patrimoniu românesc sau maghiar? Hai sã-i spunem european.

Intriga: iubiri contrariate, un pastor cu o nevastã focoasã, tãrani sãrmani îmbogãtiti peste noapte, fantasma unui oaspete ucis si jefuit (of, de unde-o fi motivul ãsta care-mi pare atât de familiar? Sigur nu e de la stirile de la ora 5, dar seamãnã). Culmea: un cow-boy cu un penis jumbo size cu sclipici, de care m-as fi putut lipsi. Niscai dansuri tematice de asemenea, reminiscente din epoca de glorie, care-si aveau rostul însa. Sarcasm cu ghiotura, o anumita duiosie si disperarea unei lumi pe cale de disparitie. Am început în zâmbind cu îngãduintã, am râs în hohote si am terminat cu un nod în gât.

Morala: Ca orice artist alternativ din Europa fostã de Est, Béla Pintér &Co. are probleme financiare. Aviz amatorilor.

Mâna de la mâna, e usor sã dãruim

Pe LiaLia nurlia si zurlia o cunosc doar de pe blog. Dar, vorba francezului care s-a ocupat îndelung de animale, le style c'est l'homme même, si m-a prins la început scrisa ei priceputã la sagã si luat în rãspãr. M-a cucerit însã definitiv cu însufletirea doveditã alergând dupã haine, dulciuri si jucãrii pe care sã le împartã unor copii si tineri nãpãstuiti de soartã, ca un Mos Nicolae primãvãratec. Mai ales ca unele au trebuit spãlate si toate sortate dupã nevoi. Entuziasmul ei a fost cu folos si uite asa, ca Angela sofer de taxi, merge mai departe.

I-am trimis niste bãnuti (noroc ca am o mamã si un cont în Bucuresti) pentru urmãtoarea editie a campaniei si-mi pare rãu cã nu pot face mai mult, de aceea i-am pus si bannerul pe coloana din stânga. As vrea sã-i creascã aripi pânã la cer, nu ascutite ca ale poetului, ci suave si jucãuse ca spiritul ei de spiridus binefãcator.

Teatru si filme en gros si en-détail

Am învãtat un cuvânt nou de aici: Grosskultur, adicãtelea marea culturã, presupun cea oficialã si recunoscutã, care nu include toate grupuletele astea simpatice de muzicã etnicã care misunã pe aici si nici majoritatea filmelor de la Hollywood. Paulo Coelho probabil cã i-ar bate zadarnic la usã. Desi, dacã asta ar fi intentia lui, ar scrie probabil altceva.

Sursa foto: www.philmultic.com/calligraphy

Le Dragon Bleu, spectacol vãzut pe 12 mai, se încadreazã în conceptul de fenomen cultural exceptional, genul care-ti dã fiori si care te face sã uiti de problemele cotidiene. Robert Lepage e un maestru al ambiantelor si al detaliilor subtile, îngemãnând cu nonsalantã proiectiile video cu pictura si versatilitatea decorului cu dansul si muzica. O poveste despre China trebuie neapãrat sã includã caligrafie, imaginea dragonului, dans traditional, dar si aluzii la viata contemporanã: liberalismul limitat, arta contemporanã sacrificatã, interdictia de a avea mai mult de un copil si confruntarea din doua lumi. Si trei destine: o femeie de carierã din Québec, blazata si nitel alcoolicã, o artistã vizualã din China care se joacã cu propriul chip ca o formã de exhibitionism crud si bãrbatul care uneste cele douã existente si cele douã tarâmuri, artist el însusi si proprietarul unei galerii din Shanghai. Shanghai ca ambianta: aeroportul, casa pe douã nivele a lui Pierre, galeria, strãzi parcurse pe bicicletã, un club de noapte cu bar turnant. Totul cu decor minimalist si lux de imaginatie si simbolisticã, caligrafie proiectatã pe ecrane enorme în timpul real al executiei de pilda. Imagini video si fotografice din toate spectacolele, pe siteul oficial al companiei Ex Machina. De-abia astept sã mã duc la Eonnagata vineri, unde maestrul e complice cu Sylvie Guillem si Russell Maliphant, douã stele ale baletului contemporan!

Pe parcurs am vãzut douã filme italiene neobisnuite pentru curentele actuale si un film german plin de haz si moralã administratã inteligent.

La giusta distanza de Carlo Mazzacurati m-a sedus în primul rând prin peisajele umede si cetoase din Veneto, cu suprafete întinse de apã, de te-ai putea crede în Olanda. Senzatia de izolare, anotimpul rãcoros, câmpiile pustii, arborii risipiti, toate au rolul lor, incluzând fermecãtoarea cafenea Pedrocchi, un clasic reper din Padova. Nimic de-a face cu Italia solarã si aglomeratã din alte filme. Nici cu gãlãgia voioasã si dramele plin de tipete pâna la epuizarea atentiei si rãbdãrii spectatorului. O dramã simplã, profundã, cu accente comice care dau senzatia de autenticitate, de rupt din viatã. Douã povesti paralele - adolescentul aspirant ziarist si învãtãtoarea fermecãtoare si urbano-contemporanã (e-mail addict, adepta sexului liber, fumãtoare de marijuana, pe cale sã plece în misiune umanitarã în Brazilia), venitã dintr-un mare oras în burgul provincial si cumva uitat de lume, unde pescuitul unui ton urias e un mare eveniment. M-am amuzat teribil de prezenta sotiei românce - capricioasã, geloasã, toapã si apucãtoare, pescuitã la rândul ei pe Internet. Evident cãsãtoritã cu un tip gras, ignorant, care a fãcut bani ducând bogãtasii la pescuit si flirteazã cu cine apucã. De protagonistul povestii de dragoste, actorul tunisian Ahmed Hefiane, m-as putea îndrãgosti si mâine, pentru sensibilitate si discretie, pentru privirea caldã, uneori malitioasã. Si dacã as fi bãrbat, si de Valentina Lodovini, cu care înfiripã o idilã idealã. Subiectele care ne dau de gândit pe parcurs sunt conditia ziaristului într-un cadru restrâns, apropiat lui; viata într-o comunitate izolatã si raportul ei cu "celãlalt", cu "strãinul". Mi-a plãcut rezolvarea amândurora, desi solutia crimei mi s-a pãrut cam însãilatã.

"All'amore assente" de bolognezul Andrea Adriatico nu mã voi opri mult pentru cã mi-a pisat mãruntel nervii si rãbdarea cu simbolismul fortat si pretiozitatea intelectualã. M-am sãturat de oniric de când cu filmele metaforice ale lui Dan Pita, care avea scuza de a nu putea face altceva pe atunci. Fragmentul gay nu mi se pãrea necesar, plus cã a trecut ceva timp de când Antonioni studia angoasele burgheziei. Un film gri ca si ambianta lui. Pãcat de premisã si intentie. Si de Milena Vukotic pe care parcã am vãzut-o în filmele lui Fellini.

"Free Rainer - Dein Fernseher lügt" (Televizorul tãu minte), m-a amuzat, m-a întristat, m-a revoltat, m-a bucurat cu alte cuvinte. Mai ales cã Moritz Bleibtreu tinea pe umeri motivatia filmului. Cred cã le-ar prinde tare bine si românilor sã-l vadã. Premisa e fantezistã - un producãtor TV de succes, cocaino si vitezoman are o revelatie în urma unui accident si decide sã nu mai prosteascã poporul cu televizorul. E un fel de Fãt Frumos, în echipã cu Ileana si Ochila, Sfarmã Coduri de Computere, Setilã (de alcool) si un fel de clovn indian foarte eficace pentru economia filmului. Bineînteles ca au de luptat cu Spânul si Împãratul Rosu ca sã-i salveze pe bietii supusi fermecati de puterile malefice ale tubului catodic. Caracterele nu au profunzime, sunt construite din clisee si neexplicate.

Sursa foto: http://berlinlaurabraun.wordpress.com/2009/03/16

Ca si în Edukators - Die fetten Jahre sind vorbei, Berlinul e în contrast puternic cu orãselul linistit, e orasul tentacular unde se produc showurile tv, care înghite personalitatea si o transformã dupã plac. Nu întâmplãtor îngerul salvator ne apare pentru prima oarã retras într-o masinã, la marginea unui lac cufundat în ceatã. Apa are un rol purificator, Rainer nu stie încã sã înoate, "ea" îl va învãta, îl va pune în contact cu adevãrata sa naturã, coruptã de bani si putere. Valorile si strategiile de viatã promovate: solidaritate comunitarã, simplitate, renuntarea la proprietãtile/obiectele scumpe care ne tin legati mai mult decât relatiile umane, renuntarea la carierã în favoarea prietenilor si familiei, combaterea show-bizului si a consumului, sunt aceleasi din The Edukators, vom vedea la filmul urmãtor dacã regizorul si-a pierdut nitel imaginatia si devine redundant. Una peste alta, e un film ok, cu vervã, dar ceva îi lipseste sau îi prisoseste.

Mâne Rudo y Cursi, una comedia autenticamente mexicana si vineri din nou Robert Lepage, iar liliacul e-nflorit.

Dac-as fi sa fiu

o lună a anului: septembrie, când m-am nãscut, cãldura s-a molesit si e plin de fructe

o zi a săptămânii: prea sunt toate la fel în afara de week-end, dar eu m-am nascut într-o marti, asadar fie marti

o parte a zilei: apusul când e în culmea culorii

un animal marin: sirena

o direcţie: ocolita, ca sa ma bucur de peisaj

o virtute: dârzenia

o personalitate istorică: Cleopatra

o planetă: Mercur

un lichid: vin rosé sec

o piatră: safir

o pasăre: ciocãnitoare

o plantă: vita de vie

un tip de vreme: racoare primavaratica

un instrument muzical: bandoneon (tip de acordeon folosit în tango)

o emoţie: încântarea

un sunet: clinchetul cristalului

un element: apa

un cântec: Busco me - Bebe

un film: Fellini Satyricon

un serial: Passepartout - documentare culturale la RAI

o carte: Opere complete de Shakespeare

un personaj de ficţiune: Ileana cea Sireata sau preaînteleapta Vasilisa

un fel de mâncare: insalata caprese (mozzarella di buffala, rosii, busuioc, ulei de masline)

un oraş: Barcelona sau Lisabona

un gust: ciocolata neagra sau ghimbir

o aromă: frangipani

o culoare: curcubeu

un material: matase

un cuvânt: neastâmpãr

o parte a corpului: gâtul

o expresie a feţei: zâmbet

o materie de şcoală: literatura

un personaj de desene animate: Woody Woodpecker

o formă: serpuitã

un număr: 3

o maşină: un cal

o haină: rochie de varã

No Sex, Just the City

Am ajuns sã mã citez eu însãmi. Întrucât simteam nevoia sã scriu despre New York în englezã, am favorizat celãlalt blog, care oricum s-a cam prãfuit de când îl am pe ãsta. Fiind Cãnutã om sucit, scriu în englezã din 2005, si în românã din 2008.


Central Park South


Central Park - Turtle Pond

Building on 5th Avenue


Bergdorf Goodman - the most luxurious department store


New York Public Library - reading room

Eu - Altul, Celãlalt

Chiar nu stiam despre ce sã mai scriu, prinsã cu ultimele corecturi la tezã, stiri despre gripa porcinã care nu e porceascã, stiri care nu mai sunt noutãti despre coruptia, porceascã de data asta, din România.

Si mi-a venit ideea de aici si de aici, cu gândul la Pirandello "Uno, nessuno e centomilla" si Max Frisch "Eu nu sunt Stiller" (nici eu nu sunt Antoaneta întotdeauna, sau nu cea din capul meu, sau nu cea din mintea altora). Sau cu gândul la "Gegen die Wand" si "Die andere Seite" de Fatih Akin. Am mai scris despre identitate si emigrare, dar demult, pe blogul în englezã.

Toti suntem obsedati de identitate si auto-cunoastere, de-aia facem tot felul de teste idioate (cine le face). Tot sperãm sã avem revelatia genialitãtii, sau o scuzã pentru mediocritate - hocus pocus. Ne strãduim sã ne conformãm ideii noastre despre noi, sau, mai rãu, unui mulaj care sã-i satisfacã pe ceilalti, sã ne facã iubiti sau/si celebri.

Acum ceva vreme prietena mea Cristina din USA îsi exprima îngrijorarea în privina identitãtii noastre hibride. Noi emigrantii, suflete pierdute si rãtãcind între douã dimensiuni incompatibile, cu fundul in doua luntri. Eu mã simt ca o amfibie, care are nevoie de pãmânt si apã în aceeasi mãsurã, nu mai sunt în România de mult, nu mai intru în tiparele de acolo, dar nici aici nu mã regãsesc. Îmi spun cã hainele unei singure culturi/tãri/limbi, sunt prea strâmte. O multi-identitate ambiguã, de cetãtean al lumii, îti dã abilitatea de a vedea lumea cu ochi de pisicã si de peste în acelasi timp. Si cumva de departe, ajung sã nu mã mai implic total nicicum, întotdeauna cealaltã parte din mine va privi prin altã prismã.

Noi, ãstia, intelectualii, avem nevoie de definitii, teorii, sã ne fixãm cu bolduri fluturii din stomac, si sã le dãm nume latinesti. Ne tot analizãm gândurile si emotiile si le dãm nume. Identitate, a apartine (to belong), etc. Legati de cuvinte si concepte de mâini si de picioare (A Word's Child - Iris Murdoch). Our sight always blinded by aestethics. Stiu cã nu mã pot desprinde.

Trãiesc într-o lume de emigranti, nici mãcar nu mã simt prea curajoasã printre toti cei care au venit aici aproape izmanã pe cãlãtor, fãrã sã stie limba, fãrã educatie, la prima iesire din vizuinã. Cât valoreazã gândurile noastre existentiale, când viata noastrã oglindeste o adaptare prea usoarã, înselãtoare? Am vrea sã ne luptãm, sã sãrim peste obstacole, sã ne simtim imigranti, si când colo suntem atât de legali, de integrati la suprafatã, în adâncul nostru refuzãm asta asa cum am refuzat cândva România. "Jocul ideilor e jocul ielelor" Te hipnotizeazã si îti furã ideea limanului. Dacã pun în balantã toate experientele, conversatiile si lecturile, diferenta cea mare nu este de fapt între localnici si emigranti, ci între sedentari si cãlãtori, între cei care dau brusc lumea lor pe cea de aici fãrã nici o referintã intermediarã, si cei pentru care Canada este doar o etapã, nu întruchiparea providentei. Diferenta între sisteme de referintã inertiale si combinarea sistemelor de referintã.

Pânã la urmã mã consolez cu ideea cã viata, ca si Dumnezeu si pragul mortii, e impenetrabilã. De ce atâtea întrebãri? Cum zice Voltaire prin glasul lui Pangloss, "Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles". Et surtout, "il faut cultiver notre jardin".