Turism capital si reflectii periferice

Avem douã capitale în Canada: provincialã si federalã, Québec si Ottawa. La Ottawa am tot fost, e cel mai apropiat oras mãricel (al patrulea din Canada, dupã Toronto, Montréal si Calgary), are cam un milion de locuitori cu tot cu partea québécoise - Gatineau, stând cãlare pe douã provincii: Québec si Ontario. Québec City are numai vreo patru sute de miisoare, e mai spre nord-est, adicã tot timpul sunt câteva grade mai putin la ei, si sunt peste douã ore de mers cu masina pâna acolo. Dupã oras, însã, pe firul fluviului St. Laurent si al sirului de munti, urmeazã niste parcuri naturale si zone turistice care-ti iau ochii si-ti ramân la suflet, lipite ca marca de scrisoare. Io n-am înteles de fapt ce fluviu e St. Lawrence ãsta, care pleacã dintr-un lac, se varsã în ocean si contine foci, balene si alte jivine, în loc de sturioni.

În cinci ani am fost de trei ori la Ville de Québec, a treia oarã acum douã saptamâni, cu o fostã colegã de facultate care a venit peste toate mãrile si tãrile posibile, tocmai din Perth, the most isolated place on Earth, la propriu. Bine, n-a venit sã mã vadã pe mine, ci a fãcut un circuit Toronto (Niagara) - Ottawa - Montréal - Québec (Charlevoix) - Toronto - New York. E ciudat cum ajung oamenii sã se întâlneascã la capete de lume. De-aia nu vreau eu sã mã mut la Toronto mai ales, aici barem stau la distante aproximativ egale de Ottawa si Québec, pe de-o parte, sau de New York si Toronto pe de alta, mai vãd si eu alte bordeie, cu aceleasi obiceie.

Sã nu-mi uit vorba, a venit darã Camelia la Montréal si dupã 13 ani de la terminarea facultãtii, era prima oarã când ne revedeam. Am avut o senzatie foarte stranie când am zãrit-o în autobuz înainte sã coboare. M-am simtit responsabilã pentru vacanta ei aici, exact cum mã simteam când lucram pe vas fatã de pasageri - de mine depindea sã le fac vacanta cât mai distractivã si mai ales lipsitã de griji, trebuia sã-i burdusesc cu informatie si sã-i însotesc la nevoie, aratându-mã demnã de misiunea mea de International Purser, oricând pe pozitii pentru inocentii care nu vorbesc englezã, ci alte limbi minore ca franceza, spaniola si italiana. Cami evident vorbeste englezã, dar având doar 4 zile la dispozitie pentru Belle Province, trebuia sã stoarcem un maximum de profit din ele, fãrã sã cãdem în pãcatul turistului care aleargã ca o oaie capie de la un obiectiv la altul si începe sã înteleagã ceva de-abia când se uitã pe fotografii acasã. Întelege adicã cât de multe a vãzut si cât de putin a privit în jur, dincolo de obiectivul aparatului.

Vineri searã darã ne-am pornit spre Ville de Québec, eu fãrã carnet, ea fãrã cunostinte locale, ne-am înarmat si cu GPS, la juma' de pret. M-am prins eu cã e mai bine sã buy local, indiferent cã e vorba de afine sãlbatice, piersici din Ontario sau închiriat de masini. Ne-a luat GPS-ul pe arãturã, pe o autostradã superaglomeratã, de i-am închis mintenas gurita si am co-pilotat cu succes pânã la tintã. Am orbecãit noi si acolo, cu GPS cu tot, pe strãdutele din centrul vechi, cu sensuri unul mai unic decât altul, dar tot am nimerit la Manoir La Salle, care m-a fermecat cu panoul lui de lemn dantelat din capul scãrii. A doua zi ne-am bãut cafeaua vitejeste la terasã, în pofida viespilor, nelipsite în vara asta, si am pornit-o spre Charlevoix, o regiune cu vederi ametitor de albastre spre fluviu, si urcusuri si coborâsuri de montagne russe peste dealuri cu pretentii de munti.

Prima intentie a fost de a ajunge pânã la Tadoussac, unde aveam acces la fjordurile de pe Saguenay si la estuar, în caz cã ni se arãta vreun mamifer marin, dar drumul de 6 ore ne-ar fi luat mare parte din zi, asadar am fost pânã la Malbaie, douã ore, pe drumul de munte, cu întoarcere pe la Route du Fleuve. Suuuuus, jooos, suuuuus, jooooos, verde, albastruri si cãsute rãzlete cât vezi cu ochii, din când în când câte un sat si un semn de "Atentie, elani!" (în franceza de aici - orignal, îl si vâneazã, sãracul, din vremuri strãvechi: Peaux d'orignacs et élans avec le poil, la pièce payera 10 S., Tarif, 18 sept. 1664, orignal cicã de la orein, din bascã). La Malbaie am descoperit un sãtuc de-ti taie rãsuflarea, Cap à l'Aigle, ne-am plimbat si am bãgat combustibil în stomac, dupã care am fãcut cale întoarsã, cu opriri la faimosul Manoir Richelieu, Fairmont Hotel. Terasã enormã, decoratã cu tunuri, atmosferã de hotel elvetian sau austriac, cu grinzi de lemn, ferestre cu arcadã si luminã difuzã în holul principal. Dar...paharele în care serveau cocktailurile pe terasã erau de plastic. Am remarcat asta si la Miami, la Delano Hotel - e ca si cum ti-ai pune rochie de searã Armani si papuci de plajã, fir-ar sã fie.

Iar la drum, eu am tinut mortis sã ne oprim la o fermã de alpacas, lame folosite pentru lâna finã. Sunt absolut adorabile, seamãnã cu niste oi cu gâtul lung si ochi de caprioarã. Animalele mã linistesc, îmi dau o stare de pace, pentru cã trãiesc într-o dimensiune unde sensul istoriei nu are nici un sens, cred cã mi-ar plãcea sa am o fermã, cu oi, capre, cai si lame, animalele domestice favorite. Pentru brânzã, iaurt si lânã, eventual si niste rate, cã sunt simpatice si gustoase. Si iepuri care sã joace fotbal cu mere - am fãcut cândva un experiment pe tema asta, se luptau pe rând cu fructul, pânã îsi molfãia unul bucãtica, venea si-i lua altul "mingea".

La Baie St. Paul, orãselul artistilor, presãrat cu galerii si magazine pentru turisti, am mers pe jos pâna la epavã, ne-am bucurat de lumina apusului si de culorile toamnei, care de-abia îsi fac aparitia, înainte de explozia de culoare de la jumãtatea lui octombrie. Strãzi curate, peluze dichisite si pline de flori, fiecare grijuliu cu pãrticica lui de teren, fãrã sã fie pornit sã-si impresioneze vecinii.

Prin Ville de Québec ne-am plimbat pe searã, mai ales în cãutarea unui restaurant, gãsit La iepurele sãrit/ Le Lapin sauté, si degustat meniul triplu Numai ratã/numai iepure pentru douã persoane destul de înfometate. Garçoana s-a oferit sã ne explice cum sã combinãm felurile si garniturile, dar ne-am încumetat sã atacãm platoul fãrã sfaturile ei, cu rezultate îmbucurãtoare. Desert multumitor n-am prea gãsit în zonã, e greu sã gãsesti o înghetatã care sã nu continã prafuri si kilograme de zahãr, oricât si-ar scrie ei Gelato pe vitrinã. Duminicã am reluat traseul pe luminã, descoperind o serie de grãdini conceptuale la Muzeul Civilizatiilor pe terasã, organizate dupã culori si cuvinte cheie (bruma - alb; pink - roz; pustie - cu grafittiuri si plante cu frunze subtiri si fãrã flori; a hrãni - multicolorã). Am fãcut un picnic ad-hoc cu brânzeturi si rosii în grãdina Pink, înconjurate de viespi vioaie, de tablouri, si tot felul de flori roz si mov. Casele colorate, fortãreata si portile impozante au farmecul lor, dar dacã n-ar fi pe malul fluviului, Québecul n-ar fi nici pe jumãtate atât de atrãgãtor.

În Parcul Câmpurilor de Bãtãlie, acum o pajiste frumoasã, presaratã cu pomi, si o grãdinã care se schimbã dupã anotimpuri, strajuitã de fostele turnuri de observatie, am putut reflecta la soarta provinciei, si a Canadei franceze în general, unde administratia nici n-a zãbovit mult timp, numai vreo 150 de ani (francezii le-au cedat oficial toate teritoriile din America de Nord englezilor în 1763), pânã când englezii au luat în stapânire tot teritoriul care e acum Canada, care nu face parte din Statele Unite pentru simplul motiv cã aici s-au strâns loialistii, fideli Reginei. Din cauza asta si noii cetãteni canadieni tot ei îi jurã credintã.

Pe 25 septembrie am fost în capitala nationalã pentru a ma întâlni cu familia cubanezã (prin aliantã) pe linie paternã, reunitã la o aniversara. Întrucât la Ottawa m-am tot dus, iaca si o fotografie de anul trecut, pentru conformitate. Pentru cã e de-abia al patrulea oras din Canada ca mãrime, are un aer provincial linistit si nu lipsit de drãgãlãsenie, mai ales cã profitã de apele canalului Rideau si ale fluviului.