Lele de la Orãstie cu rochie portocalie...

Pentru cã Lia zurlia nurlia mi-a plasat una din lepsele astea care cam îmbâcsesc blogurile de la o vreme...adicã dacã n-ai ce scrie inventezi repede o leapsã si le-o pui si altora în cârca;)

Pasul 1. Se aleg obiectele din casă de culoarea asta şi se face o listă a lor: un prosop de plajã, portocale, morcovi, cercei, mãrgele, un set lenjerie intimã din Buenos Aires, o tigaie-grãtar proaspãt achizionatã care face minuni în bucãtãrie; un set de linguri de mãsurat cumpãrat cu toptanul de la danezul care a plecat si eu am luat tot ce avea el în cuhnia personalã; un tirbuson care aratã ca mine cu rochita scurtã portocalie din pânzã topitã pe care nu o mai gãsesc si la care dragul meu drag meu tine mult tocmai din acest motiv; un sal pashmina de la prietena mea Ioana cea înaltã si creatã ca mine, dar mai blondã; diverse tricouri si maieuri, o fustã neagrã cu flori mari portocalii, un deux-pièces grozav pe care nu l-am purtat deloc vara asta; o esarfã de mãtase cu motive indiene; un pulovãr de lânã finã cumpãrat cândva la Milano.

Pasul 2. Este scris un text mic, micuţ, mititel legat de unul dintre obiectele respective - textul poate să fie personal, obiectiv, poetic, sec, cifrat, simplu, complicat etc. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1. ETE NA, PUN CÂTE FOTOGRAFII VREAU! SI TEXTE MICUTE MITITELE AM SCRIS MAI SUS. PORTOCALIUL ÎMI PLACE MULT, E TONIC, CA SUCUL DE PORTOCALE. FIIND COMBINATIE DE ROSU SI GALBEN ÎMI DÃ ENERGIE, PE TIMP DE IARNÃ MAI ALES, PE TIMP DE VARÃ MI SE PARE CÃ SUNT ÎN TON CU EXUBERANTA NATURII (ÎN ALTE TÃRI, ÎN CANADA MAI CURÂND O STIMULEZ EU PE EA).

Eu pe-un picior de plai si-o gurã de rai din Puerto Rico cu rochia de cadâna anticã si mãrgele de împrumut

Unul dintre tricourile mele preferate, de la Terra Nova, îl purtam duminicã pe malul lacului la Toronto, când m-a lepsuit Lia



Tigaia minune producând ardei copti




Tirbusonul

Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2 . Pentru simplificare spunem că se alege o culoare din lista următoare: galben, verde, albastru, violet, roşu, oranj (am ales culorile de bază). Şi, normal, mai adăugăm că leapşa este data mai departe cu o singură culoare. OK

Pasul 4. Se dă "leapşa" mai departe la câte persoane se doreşte. VERDE CÃTRE RODOS, cã are grãdinã; GALBEN CÃTRE...JENIKA , o gãsi el ceva fructe tropicale pe acolo; SI ROSU CÃTRE TO-MORROW, cã tot îi arde ei de flamenco si latin lovers de douã posturi încoace.

La marginea mijlocului

Medius locus - loc mediu, loc aflat în interiorul unui spaţiu, la oarecare distanţă de margine. La oarecare distantã de Atlantic si Pacific, de Statele Unite si de inuiti. La o distantã la fel de oarecare dar mai mare de Orient, fie el apropiat sau îndepartat.

M-am gândit la multe în ultima vreme, si în special la armeni. Mai ales cã la festivalul "EUROfEST" a participat un grup de tineri dansatori entuziasti de la Asociatia Hamazkayin si am vãzut o expozitie foto impresionantã. Si la New York, la sectia antropologicã din Museum of Natural History în sectia dedicatã popoarelor Asiei si celor intermediare din Caucaz erau vreo trei vitrine dedicate armenilor. Stiam de ceva vreme cine sunt si ce hram poartã Charlez Aznavour(ian?), Aram Haciaturian sau Calouste Gulbenkian, am vãzut "Calendar" de Atom Egoyan si "La Masseria delle Allodole" de fratii Taviani.

EUROfEST "WEEK-ENDS DU MONDE"2009

Tocmai citesc "The Bastard of Istanbul" care mã umple de o dulce nostalgie cu gândul la orasul celor douã continente si mã poartã printre destinele împletite ale armenilor, în Turcia sau în America fiind, cu cele ale Imperiului Otoman si ale noii Republici care nu a acceptat nici pânã în ziua de azi genocidul din 1915, ba mai mult, turcii care vorbesc public despre asta sunt condamnati în mod la fel de public. Bedros Horasangian a mai scos o carte si singurul politician în care am încredere în România, Varujan Pambuccian, mi-a dezvãluit pe blogul sãu un cântec din altã lume:

interpretat într-un cadru autentic aici, de Isabel Bayrakdarian, sopranã trãitoare la Toronto si diplomatã în inginerie biomedicalã:

În englezã Armenian si Aromanian sunt usor de confundat, douã popoare rãspândite în diaspora, armenii mai cunoscuti si cu un statut clar, având în vedere cã au totusi o republicã, chiar dacã muntele Ararat e de cealaltã parte a frontierei. Dar douã popoare dintre munti, pãstori si negustori prin definitie, cu nume schimbate în tãrile unde nu conveneau, fie cã a fost vorba de Imperiul Otoman sau de Grecia. Poate simpatia mea fatã de armeni si soarta lor vine de aici, de la Manuc bei cu al sau han sau Melik, a cãrui casã din strada Spãtarului adãposteste acum Muzeul Pallady; de la numerosii "-ian": Krikor Zambaccian Ion; Anca si Lia Sahighian; Haig Acterian; Dan Barbilian aka Ion Barbu; Vartan Arachelian; pe Bedros Horansangian l-am pomenit mai sus, am avut plãcerea sã-l si cunosc; al maestru al condeiului - Stefan Agopian, citii "Fric" cu mare drag; Anusavan Salamanian; Dr. Bagdasar(ian); Dr. Ana Aslan; Varujan Vosganian; David Ohanesian; Harry Tavitian; Garbis Dedeian; Anda Cãlugãreanu, dupã mamã. Pe scriitorul Garabet Ibrãileanu nu-l trãdeazã decât prenumele. În viata de zi cu zi îi recunosc de obicei dupã ochii mari, întunecati, si privirea pãtrunzãtoare, asa am descoperit o fatã de la banca de vizavi, de aproape tagul dezvãluia un alt nume în -ian.

Muzeul Colectiilor beneficiazã si de donatiile lui Hrandt si Beatrice Avakian, Garabet Avakian si Hurmuz Aznavorian (o fi rudã cu Aznavour:). În trecere fie zis, acolo au donat si aromânii din familia Beza, având în vedere procentajele de populatie, fac o adâncã plecãciune virtualã. România nu e situatã pe douã continente, dar amprenta orientalã secularã pusã asupra Balcanilor nu poate fi negatã, e mai putin evidentã în ceea ce au fost odatã Transilvania, Banatul si Maramuresul, si zic asta pentru cã bucãtãriile s-au amestecat si manelele au nãvãlit tiptil prin toate tãrile tãrii. Minoritãtile balcanice sunt si minoritãtile României. Asadar evocarea Istanbulului cãlare pe Asia si Europa, trecut si prezent, nu numai fizic, ci si în spirit, fãrã frontiere clare, pentru mine e evocarea unei întregi zone care pluteste între ratiune occidentalã si intuitie orientalã, cu toate hibele care tin de ambele limite si toate farmecele culturilor hibride. Zonã de care eu simt cã apartin trup si suflet, ca un nufãr legat de fundul nevãzut al lacului, care se poate îndepãrta la suprafatã, dar nu se poate smulge.

România schizo sau criza pe douã cãrãri

Nu mai înteleg nimic din vestile pe care le primesc din tarã. S-au tãiat joburi în sectorul sãnãtãtii; judecãtorii nu-si primesc sporul de suprasolicitare, dar continuã sã fie suprasolicitati; se vor desfiinta 15.000 de joburi în sectorul public; inclusiv Universitatea Bucuresti renuntã la un profesor din cinci. Altora li se scad drastic salariile, fie ca lucreazã la public sau la privat, pânã la 50%, eventual sunt si dati afarã dupã (chiar azi mi-a spus un prieten ca sotia lui e acum somerã). Guvernul nu mai are bani si moare de gâtul FMI-ului.

Ce vãd la unii pe Facebook? Petreceri, Vama Veche în week-end, vacante sclipitoare prin tãri extraordinare, eventual un articol de ziar care recomandã o vacantã de 4000 de Euro în Indonezia.

Unii îmi spun cã se sufocã, au deja grija zilei de mâine, dacã nu va fi cea în care ramân pe drumuri; altii par sã trãiascã pe altã planetã, îmi spun cã sunt bani, ei o duc bine, ceilalti spun baliverne, nu stiu sã lupte cu viata, nu sunt pe val si nici în trend. Ah, da, e mitocãnie, mizerie, drumuri desfundate, dar astea tin de specificul local, altfel toate merg ca uns, înainte, flãcãi, spre alegeri!

Poveste de spus mai departe - partea a XII-a

Adicã a bãtut ceasul al doisprezecelea pentru Orfelia, fir-ar ea de bagaboantã si drogatã dezorientatã, m-a pus pârdalnicul sã mã bag în vorbã cu multiplii ei creatori, si iat-ma-s stapâna pe destinul ametitei. Sincer, nu mã înduioseazã firile slabe, îmi plac oamenii care-si asumã propriul destin si pun osul la treabã, la bine si la rãu. Personajul ãsta pistruiat si aburit cu marijuana e de rãu augur pentru sine, ar trebui sã-si bage mintile în cap - burta suptã, mars la luptã!

Asadar, de la Rhodos citire, cu trecere pe la Jenika , unde a ajuns de la Dush care a primit-o de la Lia, si de acolo mai vede cine vrea sã-si dea osteneala cu fantasmagoria asta.

Orfelia s-a trezit într-o casã aparent luxoasã, apartinând, s-ar zice, unui bãrbat bine îmbrãcat si bine mirositor, care conducea Mercedesul în fata cãruia reusise sã se arunce, cu mintile încã tulburi. O regãsim la iesirea din dus, fatã în fatã cu menajera care o sãgeteazã cu privirea:

"Scartaitul usii o facu sa tresara. O vazu pe menajera cu un rand de haine in brate. Femeia trecuta de prima tinerete se uita cu scarba la ea. Ii venea sa se faca mica, sa fie o furnica si sa intre in pamant. Privirea acestei femei o ingheta. Cine era barbatul care o luase la el acasa? Gandul asta ii revenea din nou si din nou. Trebuia sa afle..."

Capitolul XII

Uitându-se mai atent Orfelia îsi dãdu seama cã ostilitatea din ochii menajerei se degaja mai ales din cel stâng, care privea cumva pe lânga ea. "Biata femeie, îsi zise, poate ochiul ãla o fi de sticlã. Sau e doar sasie, mai bine e totusi cu lentile de contact".

- Multumesc, doamnã.

- Sã trãiesti. Alte haine nu aveam pe aici, asa cã ti-am adus o uniformã de-a mea, pâna se usucã ale tale. Noroc cã te-a adus Nelu la noi, altfel nu stiu ce fãceai la ora aia, singurã si pe-asa o vreme, la cum nu merg toate prin Bucuresti, te mai trezeai violatã si cu banii luati, sau în sala de asteptare a spitalului în zorii Anului Nou.

Orfelia desfãsurã cu o oarece condescendenta rochita bleumarin si mãsurã din ochi dimensiunile generoase ale menajerei, care cu sigurantã nu avea nevoie de silicoane, ba chiar, lasând la o parte privitul chiorâs, era de-a dreptul apetisantã, cu pieptul tantos gata sã-i rupã nasturii, trecuse ea de prima tinerete, dar era pe culmile celei de-a doua.

- Hai cã astept sã te îmbraci si mergem la bucãtãrie sã manânci o supã caldã de ratã si sã bem un pahar de sampanie. Pe Nelu l-a chemat domnul, dar nu cred cã vrea sã plece nicãieri la ora asta, mai curând stabilesc programul pentru mâine, sigur se duce în vizitã la pãrinti la prânz.

- Ãããã...cine e Nelu, mã scuzati...aoleu, si pãrintii mei, trebuie sã fie îngrijorati!

- Nelu e soferul, dragã, cel care te-a adus aici. Si tie, care ti-e numele?

- Ofelia. Dar...unde sînt? - în graba mare Orfelia uitã de schimbarea regulilor gramaticale survenite în copilãria ei.

- Of, sãraca de tine, asa e, ca te-a adus lesinatã. Eu sunt Nelly, Eleonora de fapt, dar asa mi se spune aici, ne aflãm la vila lui Denis Sulea, în Corbeanca. Deocamdatã n-ai cum sã te întorci de aici în oras, dar te duce Nelu dimineata pâna la metrou, cã dupã are treabã cu seful.

- Of, Doamne, unde-am ajuns, cine m-a pus sã ies în stradã ca o disperatã! Denis Sulea ati spus? Celebrul chirurg plastician care pune silicoane si injecteazã Botox în direct la "Mens sana in corpore formosus"? - de emotie Orfelia uitã sã scoatã capul din deschizãtura rochiei si rãmase pe întuneric câteva clipe.

- Da, mãi Ofelie, dar hai odatã, cã se rãceste supa si bea Nelu toatã sticla.

Orfelia oftã netezindu-si rochia cam largã pe trupul ei slãbut si pãsi în urma menajerei scrobite, pe un hol lung cu multe usi, la capãtul cãreia se afla o scarã de servici, pe unde coborârã în bucãtãria enormã si dichisitã ca o nava spatialã, numai aluminiu, otel si crom, care luceau de-i luarã ochii bietei Orfelii. În milocul încãperii se afla o un bloc de lucru acoperit cu marmurã, la care sedea pe un scaun de bar, în compania unui castron aburind si a unor platouri colorate domnul plinut care o culesese de pe drumuri - "Ce mai domn si ãsta - îsi zise Orfelia - un sofer cu bani". Nelu tãcãnea nerãbdator din degete lânga o sticlã de sampanie...

Si de aici povestea merge mai departe la Paulito, el gaucho rumano de los camiones españoles.

UPDATE: Paul nu se încurca cu de-alde astea, el plutind în sfere mult mai înalte. Dar povestea continuã, si Carameaua care a pus-o pe drumuri o urmãreste ca pe firul Ariadnei, la ea pe blog.

Musti de-o zi pe-o lume micã de se mãsurã cu cotul

Ce-am scris înainte dezvãluie cumva starea de spirit în care am redescoperit orasul New York: prieteni, parcuri, plajã si muzee, cu ceva istorie îndesatã prin crãpãturi. No shop, no show, destul am stat închisi la Metropolitan Museum of Art si Museum of Natural History. Unde m-am simtit coplesitã, nu numai de spatiu, ci si de timp, ca un tsunami care vine peste tine si-l privesti fascinat si paralizat cum se pregãteste sã te înghitã. "Nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei", dac-as fi sigurã cã-i doar un prag, m-as îndrepta spre ea cu seninãtatea cu care încerc sã întâmpin adversitãtile vietii, care oricare ar fi, sunt previzibile. Cum de-mi vin asemenea gânduri contemplând statuile lui Hatshepsut, vreo delicatã Madonna medievalã si schelete de dinozauri? Sã zicem ca retrospectiva Francis Bacon poate inspira gânduri morbide oricui, ca si sarcofagele sau tezaurul dezgropat dintr-un grup de morminte afghane, oricât ar fi el de strãlucitor si migãlos, gândul te duce la hainele destrãmate de timp si soareci si la oasele prãfuite pe care le acopereau, cu toate bijuteriile împrãstiate de tropãitul micutelor rozãtoare.

Pe mine cel mai tare m-au speriat cifrele, pe care probabil le-am vãzut si în atlasul zoologic, mult îndrãgit în copilãrie, pe când citeam Jules Verne si V.A. (Vladimir Afanasievici) Obrucev, dar pe vremea ceea nu-mi stãtea minte la probleme existentiale, desi au apãrut la scurtã vreme dupã, probabil Scrisoarea I a avut contributia ei. Si mai circula o carte de Armand Constantinescu "Cer si destin" care cuprindea o descriere destul de lugubrã a rãtãcirii sufletului dupã desprinderea de trup. Am mai citit si altele, pe parcurs, am fost îndeosebi fascinatã de cosmogonia hindusã, credibilã inclusiv pentru cã pomeneste într-o altã formã de big-bang (pântecul sau oul de aur plutind în haos din care se desprinde cosmosul). Conceptia mea despre divinitate tinde spre apofatic, stiu ce nu este Dumnezeu, dar nu stiu ce este El, pentru cã este deasupra ratiunii umane. Ca atare cred ca toate religiile sunt viziuni diferite ale aceleiasi divinitãti, si aici mã întâlnesc cu doctrina sikkh. Tarahumara/Rarahiri din nordul Mexicului spun cã Marele Spirit a creat lumea cântând si dansând (cel putin asa scrie Romayne Wheeler), aborigenii din Australia îsi cântã hãrtile (the Songlines), rememorând creatia din Era Visului. În Biblie scrie cã la început a fost Cuvântul. Gândul si vibratia adicã. Asta nu înseamnã cã sunt mai putin ortodoxã, sau nu citesc cu acelasi drag scrierile Pãrintelui Steinhardt sau ale Pãrintelui Stãniloae. Dar nu vreau sã crestinez pe nimeni, nu mã simt privilegiatã sau iluminatã pentru cã m-am nãscut cu o religie anume.

Revenind la cifre, toate speculatiile spirituale si morale mi se chircesc sub povara celor 65 de milioane de ani de când au dispãrut dinozaurii, cu o marjã de eroare de 30.000 - 100.000 de ani. Nici nu mai vorbesc de durata vietii pe pãmânt. Pãcatele mele, pãi cei 70.000 de ani de existentã umanã sunt o picãturã infimã din acest timp. Muzeele cu pricina contin o cantitate coplesitoare de obiecte de artã si uz - uz pierdut si pietrificat de altfel de prezenta vitrinei, unde obiectele sunt complet rupte de context, în ciuda eforturilor muzeografilor. Civilizatii si culturi diverse în timp si spatiu, de la sumerieni la bãstinasii din Amazonia, minuni de creativitate, ingeniozitate si simt estetic, dincolo de arhi-cunoscuta si admirata artã europeanã. Multe oale si ulcele, ca mâna care a cioplit, netezit si pictat statueta egipteanã din fotografie, acum vreo 4500 de ani. Ce înseamnã acesti 4500 de ani, care nouã ni se par nemãsurati în artã si mestesug uman, fatã de cele 65 de milioane care ne despart de dinozauri? Ce înseamnã orgoliile noastre si grija de a lãsa urme pe Pamânt?

Nu mai vorbesc de existenta individualã, si de planeta agãtatã în genunea infinitã si vesnicie. Când constientizez asta am o senzatie de rãu fizic, un fel de spasm în vintre, micul meu ego se rãsuceste de durere si-si blestemã mãrginirea. Ceva mai mult despre marea trecere în nefiintã, sau cel putin o altfel de fiintã, la Confruntã durerea.

Pânã la urmã îmi potolesc angoasele spunându-mi cã e de datoria mea sã fac tot ce pot în trecerea pe aici, fie ea singularã, repetabilã, mãrginitã, sau nu. Încercând sã-i înveselesc pe cei din jur, sã le fac viata putin mai frumoasã, încercând sã mã împlinesc si sã ma desãvârsesc pe mine ca om. Cã de...nu se stie:)

Orasul prismatic

New York absoarbe si reflectã numeroasele culturi care sãlãsluiesc în sânul lui croit de olandezi, undeva prin veacul al saptisprezecelea, în pas molcom, din explorare în luare în posesie, acordarea statutului de provincie mai apoi si pierderea ei în favoarea perfidului Albion. De la primii stãpânitori europeni se trag printre altele numele cartierului Harlem, familia Roosevelt si Santa Claus.

Un new-yorkez, sau new-yorker, a altceva, indiferent cã e pictor, muzician, drug-dealer sau stock-market broker. Acolo lucrurile se întâmplã altfel si oamenii se croiesc dupã matca multicolorã si încarcatã de sensuri în care misunã, multi cu fundul deopotrivã situat în luntrea obiceiurilor strãmosesti si în nava modernã a progresului perpetuu. Traditia liberului schimb si a tolerantei religioase se datoreazã în mare parte olandezilor, nici pe vremea ceea colonia nu avea o populatie compactã. Asa se face ca existã în ziua de azi New York style pizza (în Little Italy dãinuie prima pizzerie deschisã de un anume Lombardi în 1905) si rulote care vând în miez de zi si miez de noapte knish de cartofi, kebab de miel, pui în curry sauce si alte minuni, pe lângã banalii hotdogs si faimosii covrigi/pretzels.

Sunt zone pe care turistii nu le descoperã întotdeauna, în goana turbatã dupã shopping sau bifând anxiosi lista de obiective turistice, ca nu cumva sã le scape ceva, i-am vãzut înarmati cu mici catastife doldora de informatie fugãrindu-si propria idee de New York si refuzând sã-l descopere cu adevãrat. Oamenii ãstia bântuie de fapt peste tot: Paris, Roma, Berlin, iar industria înfloritoare a turismului de masã îi formeazã si îi încurajeazã. Pentru ei orasele devin mozaicuri dezlânate, cu puncte de interes despãrtite de largi zone gri., pentru cã ceea ce nu figureazã în ghiduri nu meritã atentie. Si Tartarin de Tarascon pare-mi-se cãlãtorea dupã Baedeker, deci nici mãcar nu suntem o generatie nouã, modelul existã în din secolul XIX, dacã nu chiar dinainte.

Masa de beton si asfalt, în afarã de plãmânul verde si oaza imensã Central Park, mai contine câteva scuaruri - Washington Square si Bryant Park de pilda, dar insula Manhattan fiind îngustã, zonele libere de constructii si dedicate promenadei se lãfãie de-a lungul fluviului Hudson. Din Battery Park, în sud, se deschide ochiului privelistea insulelor Ellis, unde soseau emigrantii, si Liberty, unde troneazã doamna cu fãclia. Fort Tryon Park, în nord, adãposteste între arborii lui stufosi unul dintre muzeele mele preferate - The Cloisters, un puzzle maiastru mesterit din fragmente de biserici, capele si mãnãstiri din Spania si Franta, reconstruite armonios sub forma unui muzeu medieval, cu proportii odihnitoare, departe de grandoarea coplesitoare a MET-ului sau a Luvrului. Locurile de promenadã ale calugãrilor, claustruri, sunt acum grãdinite pline de farmec, unele cu vederi nãucitoare spre fluviu si New Jersey, pe malul opus.

Gazda noastrã locuind în Upper West Side, am putut admira apusul fie de pe acoperisul blocului, la etajul 16, fie din Riverside Park, care nu mãsoarã decât vreo opt kilometri, de-a lungul apei, cam de la strada 72 la 155.

Tot în zona de surprize ale New Yorkului situez si Brighton Beach (sau Little Odessa?), care continuã Coney Island - o întindere lungã si latã de nisip, partial acoperitã de un deck de lemn, cu scânduri îmbinate frumos ca un parchet de casã boiereascã. Oceanul Atlantic se învolbureazã discret si ispititor la marginea ei, ca o alternativã la arsita verii. Printr-o ciudatã alchimie a soartei zona a fost luatã în stãpânire de imigrantii rusi, asadar magazinele, farmaciile si alte prãvãlii de uz comun afiseazã toate firme bilingve, gen "Mosvideofilm", iar pe stradã risti sa întrebi directia si sã ti se rãspundã "Panimaite pa ruski?".

Când pe plajã trec bãtrânei cu traista în spate strigând "Cucuruzu'" si altceva mai putin inteligibil îti vine a crede cã esti la malul Mãrii Negre care a fost invadat brusc de turisti multinationali. Experienta transcedentalã nu ar fi completã fãrã un prânz la restaurantul "Volna", unde chelnerul arãta ca un agent KGB underconver, foarte amenintãtor, care a stat de strajã lângã noi pânã am comandat. Mâncarea a venit pe rând pentru fiecare, la intervale lungi, am ajuns asadar sã mâncãm pe rând, iar clãtitele mele cu icre rosii, absolut ordinare, au fost trântite pe masã în fata singurului scaun gol. Desi am fost încãrcati cu 10% în plus pentru serviciu, în momentul plãtii mi s-a sugerat si bacsisul. Cutremurãtor. Ceva între Bulgakov si Mamaia. Alte optiuni includeau "Tatiana" si "Moscow", unul dintre ele vânzând pirosti si alte varietãti din cocã, umplute divers, foarte gustoase si foarte ieftine, am încercat ceva asemãnãtor cu merdenelele si o umpluturã cu miel, ceapã si mirodenii. Stan Pãtitul era pãtit, acum suntem si noi, dar dacã-i plaja mare si apa numai bunã de înot, cine sã se mai plângã?

Am atins si alte teluri de pe lista de sarcini, cum ar fi întâlnirile mult asteptate, cu Ina bloggerita care m-a vizitat deja, vãrul meu si cuplul cubano-canadian Celena - Michael, la care m-am invitat la cinã ca sã gãtesc eu. Si obiective materiale, ca strãbaterea podului Brooklyn, degustarea de înghetatã la Arte del Gelato, contemplat insulele si Lady Liberty din Battery Park, mâncat în China Town, dansat tango în East Village, dar...High Line satisface the highest expectations.

Un parc inovator, minimalist, organic, post-modern, care a recuperat si reinventat un pod de cale feratã dezafectat, în mijlocul cartierelor hip Meatpacking si Chelsea. Cu bãnci care ies din asfalt, alte bãnci sezlong, un amfiteatru cu geamuri imense care contemplã spectacolul strãzii, ierburi si flori de câmp cu miros sãlbatic care cresc în devãlmãsie.

Ce-ar fi mai fi de zis, zãu asa? Sau de fãcut, decât sã-ti iei o înghetatã sau altceva din Chelsea Market si sã te bucuri cã High Line existã, sau mai bine zis ca existã oameni care au avut ideea asta extraordinarã si altii care au pus-o în practicã. De-asta New York e New York, pentru cã e viu, se miscã, se reinventeazã, creste în directii noi, fãrã sã-si piardã din farmecul Art Deco si Neo Gotic al zgârie-norilor decorati cu elegantã si fantezie.

Foto aici:

NEW YORK

Despre muzeele MET si Natural History - în numãrul urmãtor.

UPDATE - de la maestrul Alex Gâlmeanu, români la Ellis Island, pentru conformitate.