Mary Poppins deschide usa

Cealaltã usã, oglinditã în geam, care dãdea spre altceva, sau lumea din oglindã a lui Alice. Pare sã nu fie nimic dincolo de ceea ce vedem în reflectie si totusi e o altã posibilitate a existentei, imposibilul paralel la care tânjim cu totii. Am senzatia cã acum deschid o asemenea usã, împotriva tuturor evidentelor, usa posibilitãtilor absurde, care existã împotriva logicii si a generalizãrilor. Usa spre Canada a fost una spre normalitate, spre bunãstarea ca urmare fireascã a pasilor numãrati si mãsurati, bunãstare ritmatã lunar de credite la bancã pentru casã si masinã, 1-2 cãlãtorii pe an, 1-2 copii bucãlati cu zâmbet senin si viitoare credite pentru universitate. Tânjind mereu dupã Europa, în mod absurd, pentru cã teoretic nu-mi lipseste nimic palpabil si mãsurabil. Dau cu piciorul unei vieti linistite si înlesnite în momentul în care as fi putut chiar sã cer un credit la bancã pentru un condominium, pentru cã am banii de avans.

Am plâns râuri de lacrimi sãptãmânile astea, mi s-a pãrut ca viata mi se rupe în bucãti, m-am despãrtit cu greu de cele câteva mobile mai acãtãrii, vândute cu sume derizorii, pentru cã asa-i viata de migrant, mai primesti cadou, mai iei en-gros, si când îti vine tie rândul sã te muti toate se duc pe apa sâmbetei. Mã uit în jur si mi-e drag apartamentul în care am stat aproape 5 ani, primul în care am locuit singurã, pe care l-am aranjat cum am vrut eu si l-am împãrtit cu omul drag, pe care încã nu stiu când si unde îl voi revedea. Mi-e fricã de Bucuresti, desi este orasul meu, unde sunt mormintele celor plecati si casa-i plinã de amintiri. Zilele trecute mã gândeam la cât de sfâsiat si zdrobit este orasul ãsta, cât neiubit - Bucarest la mal aimée. Grãdina de varã festival unde vedeam filmele cu Piedone când eram micã nu mai existã, cinemaul copiilor - Doina, nici atât, cinema Modern, unde am vãzut cândva "Concurs" de Dan Pita adãposteste acum cred o salã de bingo. As putea scrie pagini întregi despre cât de batjocorite sunt locurile unde am copilãrit, de venetici veniti din toate colturile sã se ajungã, pe care nu-i leagã nimic de oras si de viata lui interioarã, sufocatã de SUVuri si blocuri vechi si noi. Si totusi acolo mã duc, nu stiu pentru câtã vreme încã, astept peste zece zile o întâlnire ca o rãscruce de drumuri, care o sã-mi semnalizeze urmarea itinerariului. Într-o lume idealã mi-as fi urcat apartamentul închiriat pe covorul zburãtor, cu iubit, pisicã si plante, în loc sã burdusesc valizele si sã trimit cutii cu vaporul. Pisica va fi însã singura verigã de legãtura cu viata de aici, cel putin pentru o vreme. Un bot de blãnitã neagrã cu ochi galbeni care se tine dupã mine prin casã ca un...cãtel. Tinându-mi de urât în timpul unor luni chinuitoare de relatie la distantã, punctatã de chat, e-mailuri, Skype si uneori scrisori desuete.

Încã douã zile si jumãtate si voi lua iar viata în piept, departe de comoditatea canadianã, de matricea existentialã pe care am reusit sã o încropesc în Montréal, timp de cinci ani. Nu am venit aici cu vântul fluierând prin buzunare, plec cu ceva mai mult chiar, plus o diplomã de master si o pisicã, pe lângã noi prieteni, cãlãtorii, experiente. Dragostea a tot venit si plecat din viata mea, de data asta sper sã stea si sã treacã proba de foc a distantei în timp si spatiu. Vita nuova, încã o datã, printre lacrimi si sperante, dar pe un teritoriu cunoscut, rãvãsit de absurda crizã generatã de jocul cu cifrele. Anticiparea senzatiei de cãldurã pe care ti-o dã familiaritatea ritualurilor zilnice. Si efortul de a construi obiceiuri noi, de a cumpãra si de a gãti altfel, efortul de a te regãsi într-o lume care nu mai e a ta de aproape 10 ani, decât pe timpul unor saptãmâni de vacantã. Si care nu va redeveni a ta decât pentru un timp nedeterminat încã. Dupã multã vreme mi-e fricã de schimbare, mi-e fricã de mine însãmi, de reactiile si emotiile mele, nu vreau sã mai plâng, sã mã mai îndoiesc, sã mã învinuiesc, se vede cã nu mai am curajul de la 20 de ani, dar am o luciditate si o constiintã a riscului asumat pe care nu o aveam atunci. Stiu cã este o parte din pret, si sper sã nu fie mai scump decât credeam.

O reverentã cãtre Mark Morris Dance Group

'Strange and difficult - but I like it' ... Mark Morris, choreographer Photograph: Tim Knox
guardian.co.uk, Monday 19 October 2009

Pentru cã prietena noastrã Jewish Buddhist Atheist Jane este mare fan Mark Morris, are DVD-uri cu baletele lui, afise si fotografii pe multi pereti din casã, si poate merge la acelasi spectacol de 5 ori, ne-am lãsat convinse. Am fost la Howard Gilman Opera House - BAM (Brooklyn Academy of Music), altã salã cu istorie si poveste în acelasi timp, de prin 1907. Cum sunt amatoare de dans contemporan si nu specialistã, prefer sã recomand un articol din Village Voice, un ziar care-mi place mult. Mark Morris însusi este o figurã fermecãtoare si fascinantã.

Prima parte din spectacol - Behemoth, dateazã din 1990 si nu are ilustratie muzicalã, ca atare în ciuda mãiestriei dansatorilor si a fluiditãti miscãrilor, mi-a fost greu sã o urmãresc. A doua - Looky s-a desfãsurat pe muzica unei pianine mecanice si avea ca temã spectatorii, cei din muzee mai ales. A fost mai jucãusã, ironicã în intentie, si ne-a destins. The Death of Socrates pe muzicã de Satie în schimb a fost un regal vizual care gâghilã plãcut si auzul, cu imagini si miscãri inspirate de basoreliefurile grecesti si de picturile de pe vasele antice. Contra-tenorul (high tenor?) Jean-Paul Fouchécourt era acompaniat doar de pian, balerinii erau învesmântati în khitoane simple bleu, kaki, galbui si ruginii. Ambianta generalã avea ceva pur si aerian, degajat de simplitatea muzicii, a costumelor, armonia miscãrilor si lipsa decorului. A fost unul dintre cele mai bune spectacole vãzute vreodatã, alãturi de Pina Bausch, Béjart Ballet si Jiri Kylian. O consolare pentru cã nu am apucat sã vãd cea mai bunã companie brazilianã, Grupo Corpo. Si un motiv în plus sã ador New Yorkul, cu tot ce are de oferit metropola asta nebunã si minunatã.

Sara Krulwich/The New York Times - 25.02.2010

Send in the Clowns

La NY nu am ajuns pânã luna trecutã la nici un show, doar la concerte de jazz in East sau West Village. Dar cum mama e numai una am ajuns sã facem si nefãcute. Nici nu m-am uitat vreodatã ce spectacole sunt pe Broadway, dar m-am gândit cã un musical i-ar plãcea, desi eu voiam sã merg la o piesã care dezbate probleme contemporane, cum ar fi prezenta corvârsitoare a presei la toate catastrofele posibile: Time Stands Still.

Întrucât Angela Lansbury este una dintre actritele ei preferate, mai ales de când a întruchipat-o pe simpatica Miss Marple, am ajuns la A Little Night Music, inspiratã de filmul lui Bergman Surâsurile unei nopti de varã, pe care l-am vãzut în adolescentã. Catherine-Zeta Jones contrabalansa gratia celor 82 de ani ai Angelei Lansbury. O comedie de moravuri care trateazã cu mult umor încurcatele relatii de cuplu dintre protagonisti. O actritã superbã - Catherine ZJ, cu o mamã excentricã, posesoarea unui trecut mai mult decât interesant, disputatã de doi bãrbati cãsãtoriti, un avocat si un ofiter. Subreta, Leigh Ann Larkin, era grozav de frumoasã si cânta tare bine, iar divele si-au confirmat reputatia si imaginea de pe ecran si de aproape. Chiar eram pornitã sã o critic pe frumoasa velsã, dar s-a achitat impecabil de rol. Sala teatrului Walter Kerr construit în 1921 ca Ritz este absolut superbã, decoratã in stil Art Deco, montarea pãrea din 1940, dar în costume din secolul XIX. M-am bucurat mult cã draga mea Jane, care ne-a gãzduit, avea filmul acasã si am putut compara cele douã versiuni. Ramân la Bergman, dar experienta de pe Broadway a fost departe de traumatizantã, plus cã Angela Lansbury nu stim cât va mai urca pe scenã.

Am comparat varianta filmului muzical din 1977, cu Liz Taylor în rolul actritei, si piesa cu Dame Judi Dench într-o variantã modernizatã. Votez Judi Dench cu douã mâini. Cântecul Send in the Clowns (cu sensul de nebuni, bufoni) se pare cã a fãcut istorie separatã.

În final, o imagine din filmul original, cu frumoasa Eva Dahlbeck între Gunnar Bjornstrand si Jarl Kulle.

Later edit - cred ca am ascultat prima oarã cântecul în concert, cu nebunii de la Tiger Lillies.

Lusitania la export

Vãzut, plãcut, mai vrem!

Eu credeam cã nu sunt fanul unui gen anume, al unui artist anume, preferintele mele sunt mai mereu liste. Dar în ceea ce o priveste pe Misia nu mai încape îndoialã, sunt fanul ei trup si suflet. Când m-am dus sã iau bilete pentru drãgãlasa Maria de Medeiros m-am blocat vãzând afisul cu Misia, habar nu aveam cã va cânta si ea la Montréal. Si mi-am dat seama cã nu pot sã nu mã duc, e de-a dreptul musai.

Femeia asta frumoasã si elegantã nu e numai fadista, e o fadista cosmopolitã, nostimã si eruditã . Am ascultat-o pentru prima oarã într-o cafenea din Bucuresti - Mes Amis, care nu cred cã mai existã, prin 98, apoi am rugat un prieten foarte special sã-mi aducã discul cu pricina - Garras dos sentidos. Are un talent aparte de a se juca cu muzici si cuvinte. Ba cântã muzicã instrumentalã de Carlos Paredes, în Canto, ba versuri de poeti portughezi interbelici si contemporani în Paixoes Diagonais si Garras dos Sentidos, ba se duce înspre bolero si tango în Drama Box si invitã actrite ca Ute Lemper, Fanny Ardant sau Carmen Maura sã-i recite, fiecare pre limba ei. As fi vrut s-o vãd în opereta tango Maria de Buenos Aires.

De data asta ne-a (în)cântat si cu Hurt dupã Nine Inch Nails, Pour ne pas vivre seul cântat de Dalida, ba chiar douã piese în turcã si japonezã, pentru cã dupã ea cântecele care vorbesc despre dragoste, suferintã, moarte sunt create în acelasi spirit ca si fado, dar nu le-a fost dat sã se nascã în Portugalia. Pe scenã e cât se poate de vie si atentã la public, are întotdeauna câteva vorbe si pentru portughezii ei. E doamnã a muzicii, si cu o istorie personalã fabuloasã, începându-si cariera la cabaretul El Molino din Barcelona, pe urmele mamei si bunicii ei, fado devenind carierã si Lisabona casã de-abia dupã 35 de ani.


MISIA Paixões Diagonais (TV)
envoyé par misiafado. - Clip, interview et concert.

Maria de Medeiros mi-era cunoscutã din Henry si June, pe post de Anaïs Nin si din Pulp Fiction. Pare o fetitã proaspatã si gratioasã, cu ochi imensi si zâmbet candid. Si ea, ca si Misia, stã acum la Paris si cântã în mai multe limbi, desi portugheza predominã, mai ales jazzul brazilian. A avut si instrumentisti extraordinari, iar prezenta ei scenicã este tulburãtoare prin gingãsie si plasticitate. Amestecã inteligent engleza si franceza cu portugheza, recitarea si cântecul, iar muzicienii sunt de prima mânã. Întâmplãtor am apucat sã o vãd si la teatru, în Sextett, o piesã cam zurlie despre cãutarea identitãtii sexuale, dar simpaticã.