DROMOMANIA

Şi-am încălecat pe-o roată…

2010-11-26T02:48:00.000-08:00

Luntre şi punte şi alte amănunte

2010-11-12T12:48:00.000-08:00

Deocamdată între Barcelona şi Madrid, să vedem dacă de acolo sare iepurele, din vreun tufiş din Paseo de Prado, că prin Barcelona am colindat nenumărate parcuri şi nu s-a iţit nici unul, doar umbra lui amăgitoare. Am bătut la toate uşile posibile şi imposibile, rezultând foarte puţine interviuri; până la urmă, dincolo de criză, motivele sunt aceleaşi: experienţă locală ioc, lipsa unei reţele de contacte, deci a unor posibile recomandări. Cel de la Madrid, în două episoade cu suspans, e pentru o slujbă foarte promiţătoare, din nou trebuie să pun în balanţă libertatea şi siguranţa, de data asta bate siguranţa, că destulă libertate am halit opt luni încheiate tocmai azi. Mi se pare un negoţ bun, o soluţie apropiată de dorinţa mea fierbinte de a locui la Barcelona. Ar însemna ca cel puţin am reuşit să mă mut cu bine din Canada în Spania, şi de fapt nici n-ar fi puţin.

Chiar dacă rămân partizana Barcelonei din x motive, inclusiv dorinţa de a învăţa catalana. Apoi situarea între mare şi munte, clima mai blândă, apropierea de Franţa, şi mai ales poezia care pluteşte în oraş, şi de care nu reuşesc să mă impregnez în Madrid. Care deşi nu-i de lepădat, ba chiar are propriul lui farmec de metropolă iberică, în timp ce capitala catalană pare mai aproape de Franţa şi nordul Italiei, sau sudul Germaniei, depinde cum priveşti. Aproape în fiecare zi descopăr cu uimire altă biserică, altă casă, cafenea, bibliotecă, care mă farmecă. Până la urmă poezia e total inutilă din punct de vedere practic, ca toate decoraţiile Art Nouveau din exteriorul şi holurile clădirilor, probabil din cauza asta mi se pare una ciudad sumamente poética, cu toată faima catalanilor de negustori pragmatici, nu mi-l închipui deloc pe Don Quijote bântuind pe aici, avea nevoie de câmpiile halucinante ale Castiliei, unde aceleaşi vânturi bat, dar mişcă alte mori.

Pe de altă parte mâncarea tipică e prea grea, prea prăjită şi prea puţin aromată pentru gustul meu. Folosesc puţin sau deloc ierburile aromatice, în afară de pătrunjel, şi la malul Mediteranei unde culegi rosmarinul şi cimbrul direct de pe munte mi se pare cam trist. Pe toate drumurile cartofi tăiaţi cuburi şi prăjiţi(patatas bravas), peştişori şi calamari sugari pané, cârnaţi şi cârnăciori, mini-pârjoale (croquetas), zău dacă nu mi se par mai atrăgătoare zacusca, sărmăluţele în foi de viţă şi salata de vinete. Au nişte ardei copţi, mici, verzi şi ţuguiaţi care-mi plac – pebrot de padrò, şi prefer tortilla de dovlecei (calabacín) celei clasice de cartofi. Evident mă dau în vânt după toate produsele cândva submarine făcute pe plită – plancha. Problema n-ar fi numai asta, ci şi abundenţa turiştilor şi a birturilor capcană, care servesc sangria şi paella, cu fotografii lucioase tronând în stradă, de cele mai multe ori fotografii standard menite să laude mâncăruri cumpărate cu toptanul deja gătite şi reîncălzite. Când apuc prefer să dau o raită prin Gracia, un cartier boem şi cu mai multă personalitate locală. M-am bucurat nespus să dau peste Mihaela Mihailova şi baniţa ei cu gust de balcani.

Am avut bucuria să-l văd pe scenă pe Dario Grandinetti, pe care l-am descoperit cu Miguel Angel Solá într-o banală telenovelă acum vreo 15 ani. I-am revăzut apoi în Hable con ella şi Tango, amândoi sunt monştri sacri ai scenei şi ecranului în Argentina. Publicul catalan e mult mai rezervat în manifestări, la sfârşitul piesei aproape nimeni nu s-a ridicat în picioare, în ciuda calităţii textului şi a actorilor. Baraka e povestea a patru bărbaţi care sunt prieteni de vreo treizeci de ani, de pe vremea studenţiei. Un politician în aşteptarea numirii ca ministru; un critic de artă gay devenit un funcţionar municipal oarecare, dar cu un spirit strălucit; un regizor de teatru experimental de mare succes şi un avocat hiperactiv, fost excepţional, care încearcă să-şi recupereze echilibrul după o cădere psihică severă. Caractere care sunt de găsit în majoritatea societăţilor contemporane şi ale căror relaţii generează o aparentă comedie de situaţii şi moravuri până la deznodământul câtuşi de puţin vesel. Dă mult de gândit asupra relaţiilor de prietenie, asupra fragilităţii, laşităţii şi comodităţii fiecăruia dintre noi.

Pe lângă mă bucur şi de grupul de poezie bilingv, anglo-spaniol, de noii mei prieteni, de-ai locului sau venetici, cum ar fi brazilienii sau italienii.

Prostíbulo Poético from Florencia P. Marano on Vimeo.

Din punct de vedere multicultural Barcelona e foarte pestriţă. Mă simt recunoscătoare şi împlinită, deşi sunt într-o situaţie incertă care poate derapa oricând.

N.B. Fotografii făcute cu telefonul mobil

Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete

2010-09-27T15:34:00.001-07:00

Pentru ca nu poti sa rupi cu trecutul cu una cu doua. Poti sa-ti parasesti iubitul, sa-ti dai demisia, sa-ti lasi tara, sa termini o carte, dar ce te leaga pe tine de trecut nu se rupe. Nici macar nu-i nevoie sa te uiti inapoi ca-n Tinerete fara batranete, e acolo, cu mine, seara cand ma culc, dimineata cand ma scol, tot ce-am facut si ce n-am facut. Asadar bantui cu el prin Barcelona, asteptand sedimentarea si bucurandu-ma de ceea ce am in jur: case superbe, legume si fructe delicioase, oameni amabili, circ garantat, pentru ca primaria nu precupeteste fondurile dedicate serbarilor populare.

Vineri am pasit pragului guvernului catalan: Palau de la Generalitat, care indeplineste aceleasi functii de vreo 600 de ani, cu ceva intreruperi din cauza convulsiilor istoriei, in principal conflictele cu Spania si-a ei coroana, urmate de negura din perioada franchista. Aici 11 septembrie inseamna Ziua Cataluniei si se comemoreaza data din 1714, cand Barcelona a cazut dupa 14 luni de asediu, institutiile nationale catalane fiind abolite in 1716 pana la restauratia din 1980. Tot in urma capriciilor istoriei mormintele medievale ale unor conti de Urgell sunt in Manhattan la The Cloisters. Ar trebui sa fie la Santa Maria de Bellpuig de les Avellanes, unde poate reusesc sa dau o mana de ajutor la culesul viei la anul. O statie de metrou din Barcelona poarta numele de Urgell. In Quebec in schimb decembrie 1989 inseamna atacul armat de la Politehnica in care 14 femei au fost ucise de un dement. Fiecare cu istoria lui.

De ziua Cataluniei am inchinat paharele (de plastic) in Costa Brava pe malul unui golf cu ape cristaline: Cala Tavallera, de unde am coborat in Cadaques, clasicul orasel mediteranean aproape de Port Lligat unde Dali si-a facut un fel de vila-castel intre fabulos si kitsch. Imi place la nebunie ca aici poti sa drumetesti pe dealuri, eventual printre smochini si vii cum am facut sambata, scoborandu-te apoi sa te imbaiezi in Mediterana.

Vorbind de circ, aici fiecare cartier are propria sarbatoare anuala, care dureaza cam o saptamana. Pe strazi se intind mese pentru vecinii care fac cine colective, la colturi si in piete se instaleaza scene pentru tot felul de concerte, se bea, se mananca, se recita, se canta, se da cu artificii si els castellers fac turnuri umane. Distractia asta a culminat cu sarbatoarea Barcelonei - La Mercé, de pe 23 pe 26 septembrie. Am inceput cu o cina printre catalani, incheiata cu rachiu flambat - creimada galega si un descantec din Galicia recitat de gazda. Muzeele si unele institutii oficiale si-au deschis portile gratis, au defilat giganti si capatanosi si s-au incins focuri de artificii si mai fastuoase. Invitat oficial a fost orasul Dakar/Senegal iar pe 26 Mercé a coincis cu ultima zi din Festival Asia. Eu acolo m-am dus, sa vad dansuri indiene si sa ascult bhangra pop din Pakistan. Pre legea mea, rar am vazut veselie mai mare si dansuri mai saltarete. Ceea ce intr-adevar am remarcat e ca saltau numai barbatii:( Am avut si ocazia sa vad cum se compune si se infasoara un turban sikh dintr-o bucata de panza dar nu cred ca pot reproduce manu propria. Sa innod o barba cu atat mai putin.

Doctoratul o ia alene din loc de-abia in octombrie si nici de lucru n-am gasit, dar ma straduiesc in continuare. Asadar invat ce pot despre Barcelona si Catalunya, m-am inscris si la cursul gratuit de catalana si sper ca e inca e loc de mai bine. Cat despre Romania, ma intreb cat loc mai e de mai rau. Ma gandesc la Ignoranta lui Kundera, in sensul ignorantei consecintelor, proprii si colective. Dac-as fi stiut...

Dolce far niente

2010-09-02T09:02:00.000-07:00

Cum ziceam, formalităţile au fost floare la ureche. Am avut un prim interviu, pentru care mă sunaseră chiar în România, rămas fără urmări, deşi aveam profilul căutat de companie, dar se pare că ce-i place HR-ului nu-i place musai şi Project Managerului. Azi am aflat că de-abia pe la începutul lui octombrie se urneşte doctoratul, şi ieri am mai trimis CV-ul la vreo 7 posturi. În curând fac şase luni de sabatic şi m-am cam săturat. Colac peste pupăză, cred ca încep să am o problemă cu oraşele mari, şi mai ales la modă, cum e Barcelona.

Pe de-o parte mulţi turişti, multe magazine de şi la modă, cluburi şi loungeuri, pe de alta tot felul de anti-consumişti rebeli şi sleampeţi, savant ciufuliţi şi tunşi cu ciobul şi străpunşi (pierced) pe te miri unde. Apartamente mici şi scumpe, proprietarii cer o primă plată de 2000 – 3000 de Euro ca să închiriezi individual, incluzând şi două luni de garanţie. Din fericire oamenii sunt foarte amabili, şi plajele frumoase la distanţă mică: Masnou şi Sitges mi-au plăcut mai ales, şi marea sărbatoare – Festa Major din Sitges, dedicată sfântului Bartolomeu şi sfintei Tecla, cu dansuri populare, draci şi artificii, pepene şi rom flambat gratis, procesiuni şi concerte, preţ de vreo săptămână. Ieri mi-a trimis un prieten după vacanţa lui fabuloasă în Salento câteva clipuri cu taranta sau pizzicarella pugliese, de-mi venea să-mi iau lumea în cap, dar ce să fac eu acolo la ţară, că doar nu m-apuc să dansez tarantella 24 de ore?

Mi-am făcut ceva cunoştinţe necesare unei vieţi sociale moderate, prin grupurile de interes de pe net cu care eram obişnuită din Canada: Meet-up, de fotografie, jazz, cinema, brasilofili, şi mai ales drumeţii, de-abia aştept să vină sâmbăta să-mi înşfac rucsacul. Văd că lunar se anunţă şi diverşi prieteni în trecere, din Canada sau România, chiar m-am întâlnit la Sitges tam-nesam cu un prieten gay australian pe care nu l-am mai văzut de opt ani, de când am fost colegi pe vasul Carnival Victory. Mare bucurie mare.

Viaţa merge înainte aşadar, cu o lentoare exasperantă după rapiditatea formalităţilor de rezidenţă. Sunt încă năucă şi nu mi-e prea clar pe ce lume sunt, dar ceva îmi spune că e bine, dorm bine, mănânc bine şi încerc să-mi domolesc nerăbdările.

Barcelona - mod de întrebuinţare

2010-08-13T04:27:00.000-07:00

În curând blogul ăsta îşi va da obştescul sfârşit, pentru că nu-i mai văd rostul, dar îl voi păstra pe cel în engleză. A fost un jurnal al începutului întoarcerii în Europa, întâi în gând şi intenţie, apoi în faptă. Se va termina atunci când ma voi fi acomodat în Barcelona, unde m-am hotarât să mă mut.

M-am îndrăgostit de oraşul ăsta cumva prin transfer, când am citit din scoarţă în scoarţă albumul Gaudí editat de Taschen, pe la 17 ani. Au urmat mult mai târziu monografiile splendide ale lui Robert Hughes şi La Catedral del Mare de Ildefonso Falcones, chiar în 2006, înainte de prima vizită. În 2007 m-am hotărât să o aduc pe mama aici de ziua ei, prilej pentru amândouă de a descoperi mai mult decât ne aşteptam. Dincolo de cel mai faimos arhitect al Catalunyei au existat si Doménech i Montaner, Puig i Cadalfach şi Jujol, care a şi colaborat cu Gaudí de altfel. Am luat trenul şi ne-am dus până la fosta colonie Guëll, în afara Barcelonei, numai pentru a vedea biserica neterminată, dar nu am avut timp să vedem Muzeul Naţional de Artă, ca să putem admira vestigiile romanice şi gotice. Nu-i nimic, l-am văzut anul ăsta în mai şi mă mai duc.

În 2007 mi-am spus cu regret că mi-ar plăcea enorm să trăiesc într-un asemenea oraş, dominat de stilurile gotic şi art-nouveau/ modernismo, cu bulevarde largi mărginite de platani şi gâşte în curtea catedralei, plajă şi munţi, rafinament clasic şi cultură alternativă contemporană. Un oraş unde Nordul şi Sudul se întâlnesc şi se îmbină armonios. Pe atunci nu mi-am dat seama ca tot ceea ce am de făcut este să vin aici. Între timp mi-am luat diploma de master şi paşaportul canadian, iar formalităţile de stabilire aici s-au simplificat, aşadar aş spune că am venit în momentul oportun, în ciuda crizei şi a şomajului apăsător din Spania. Fiind europeni, românii nu au nevoie de multe formalităţi. Eu am fost admisă la un doctorat la Universitatea Pompeu Fabra, dar la înregistrarea la Poliţie nu mi-au cerut nici o dovadă. Primul pas a fost trecerea în spaţiu, în registrul imobil al oraşului, ceea ce s-a făcut pe loc, în prezenţa colocatarei mele catalane, pe care am cunoscut-o în mai, datorită fratelui ei devenit rezident canadian (actualmente lucrează în Haiti pentru ONU, nu s-a lipit nici el de Québec). Azi deja mi-am obţinut numărul de identificare pentru străini (un fel de CNP), de care am nevoie pentru a-mi deschide un cont în bancă, a-mi face abonament la mobil şi la bibliotecă, şi mai ales pentru asigurarea medicală, absolut gratuită, indiferent dacă munceşti sau nu în Spania.

Săptămâna viitoare ar trebui să am interviu pentru un post, dar să nu spun hop ! până n-am sărit. Oamenii caută personal cu limbi europene, mai ales engleză avansat, şi experienţă internaţională, am avut noroc să dau peste ei. Pe 23 august mă duc la facultate, să văd ce se întâmplă cu înscrierea la doctorat. Totul simplu şi curgător, fără grimasele, hârţoagele şi timpii de aşteptare din România. Pe care o iubesc şi de care mi-e dor, cu oamenii frumoşi şi locuri a căror vedere îţi taie răsuflarea, ca şi miasmele aţâţate de arşiţă şi mitocănia omniprezentă. Aici am x magazine cu fructe şi legume pe o rază de 500 de metri, x supermarketuri cu servire amabilă, vedere la turnurile de la Sagrada Familia (cu care am constatat că nu mă mai împac, prefer bisericile austere, asta-mi aminteşte de un tort de nuntă) şi platani umbroşi pe bulevarde. Prefer partea modernă a Barcelonei - Eixample, imaginată de Ildefons Cerdà cu străzi ample, simetrice, perpendiculare şi paralele, şi cvartaluri de case octogonale, cu colţurile tăiate. Am senzaţia că respir liber, mai ales acum în august când locuitorii sunt plecaţi în vacanţă şi turiştii bântuie numai în jurul obiectivelor semnalate pe hartă. Da, mă simt singură şi dezorientată, dar ştiu că am nevoie de timp să mă acomodez, am trecut prin experienţa asta şi în Canada. Atunci am emigrat, acum e vorba doar de o mutare.

Amintiri din clasa a IXa B

2010-08-02T07:52:00.000-07:00

Iată cam ce gânduri mă bântuiau pe mine la frumoasa vârstă de 14 ani, la Liceul Zoia Kosmodemianskaia - anul de graţie 1988. Nu am nici o fotografie în sarafan de atunci, în clasa a X-a uniformele au fost desfiinţate.

Amintirile

Amintirile nu sunt decât ceaţa în care ne învăluim pentru a nu ne vedea nimicnicia. Sînt (sic!) doar luminiţe ce licăresc în noaptea trecutului şi cu care încercăm să facem prezentul mai luminos sau mai întunecat decât este. Amintirile nu slujesc neapărat la ceva, dar ne dau iluzia că trăim, că în urma noastră este, sau cel puţin a fost ceva. Cu ele se hrăneşte întreaga omenire, cei fericiţi amintindu-şi de vremurile triste petrecute cîndva, alţii de fericire, cei nefericiţi gîndind la versul lui Dante « Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria ». Chiar şi fericirea e foarte relativă. Un Shylock o va vedea în bani, un Romeo în dragoste, un Cezar în glorie, un Galilei în progresul ştiinţei prin intermediul său. Şi omul, capricios ca întotdeauna, în perversitatea lui va dori mereu mai mult decât are.

Dar să revenim la subiect. Amintirile ne dau uneori satisfacţie, dar de obicei ne întristează, pentru că am vrea să dăm timpul înapoi, să mai trăim o secundă. Amintirea e de fapt singurul lucru existent. Datorită ei Cain nu a uitat de uciderea lui Abel, Henric al IVlea de Noaptea Sfântului Bartolomeu, şi omenirea de istorie. Fără amintiri nu ar exista civilizaţia, poate nu s-ar isca nici războaie, dar am uita iubirea trecută sau pierdută. Nu amintirile sunt fragmente din Eu-l nostru, noi suntem fragmente de amintiri în memoria celorlalţi. Si de aceea deplângem moartea, căci odată cu ea ne farâmiţăm în cioburi de oglinzi diferite, căci fiecare ne păstrează altfel în memorie.

De fapt amintirea e un zbor de rîndunele în infinit haos, care se contopesc pentru a da naştere ISTORIEI.

Ploaia

Plouă, şi degetele argintii ale cerului învăluie totul, mîngîie totul. Odată cu ploaia, în odaia mea pătrunde un cîntec, un cîntec ce-mi vorbeşte de Londra şi de oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămînă. Aceeaşi monotonie tristă, aceeaşi melopee fermecătoare în dezolarea ei o ascultă toţi poeţii, ei nu sînt grăbiţi, ei au timp să simtă, dar fiecare o aude altfel. Poate din cauză că unii sînt trişti iar alţii veseli, unii sunt singuri, alţii înconjuraţi de prieteni sau rude.

Unii spun că ploaia cîntă obsedant, alţii că plânge obsedant. Pentru cei care cîntă, cîntă cu acorduri scandinave un vag spleen englezesc. Şi-n cântecul ei e vorba de umbrele, de dame cu camelii şi de croitorese pe nume Mimi care înfrumuseţează viaţa tinerilor boemi.

Pentru cei ce plînge, plînge o tinereţe mizeră, un destin nefericit, o dragoste pierdută, şi seamănă cu un plagiat minor după marele potop. Ploaia, aproape apocaliptică, curge, curge mereu şi ne duce cu ea.

Si ploaia plînge, şi ploaia cîntă, mîngîindu-ne sufletul şi părul cu degetele sale umede, sărutîndu-ne pe frunte cu lacrimile ei curate şi pure ca un plîns de copil. Si noi plîngem, şi noi cîntăm cu ploaia, şi o iubim şi o urmăm, ridicîndu-i altare din versurile închinate ei de poeţi :

O, bruit doux de la pluie
Par terre et sur les toits
Pour un cœur qui s’ennuie
O, le chant de la pluie

O da, divine Verlaine, cîntecul ploii e un balsam pentru inimile îndurerate, aşa simt şi ele că tristeţe există şi în cer.

Şi ploaia cântă, şi ploaia plînge, iar noi zîmbim printre lacrimi amintindu-ne că vara ploua cu soare.

Trauma auto-impusă

2010-07-31T15:01:00.000-07:00

Mărgele călătoare anti-temeri din mâinile Lolei

Un alt drumeţ prin viaţă mi-a spus de curând, într-un schimb de replici virtuale, că noi doi nu am discutat încă despre singurătatea alergătorului de cursă lungă şi oboseala inerentă. Acum trăiesc un astfel de moment, care din păcate se prelungeşte şi mă turmentează. Cred că am întins prea mult coarda sufletului, mi-am asumat o povară care devine apăsătoare.

Saptamânile astea mi-au pus la grea încercare relaţia cu mine însămi, mi-am impus prea multe schimbări şi am ajuns să mă simt propriul meu duşman. Nu am mai locuit de multă vreme singură, şi nu mă aşteptam ca la întoarcerea în Bucureşti să mă trezesc faţă în faţă cu amintirile şi fantasmagoriile mele tocmai în casa copilăriei şi primei tinereţi. A fost o casă de familie şi acum este un cuib gol şi tot mai părăginit, pentru că o casă veche poate deveni peste ani o icoană roasă de cari, fragilă şi extrem de costisitoare. Mi-a fost greu să mă desprind de căminul meu de cinci ani din Montréal, de lângă omul drag, acum trebuie să trăiesc şi doliul după ancora mea principală, locul unde credeam ca pot reveni întotdeauna. Eram o familie, acum suntem doar membri separaţi ai unei familii şi am rămas eu să contemplu cioburile şi să le cer ajutorul bunicilor şi străbunicii mele, care mi-au înstelat copilăria, nu idilică, ci plină de miez, dragoste şi învăţăminte. Trebuie să-mi adun toate fotografiile, jurnalele, fragmentele de viaţă, şi să le găsesc un alt loc, pentru că al meu este încă doar o Fata Morgana, tremurând iluzoriu în propria imaginaţie.

Am o nevoie organică de stabilitate, de un loc al meu, unde să împodobesc iar pereţii cu măşti şi desene din toate colţurile lumii, să-mi chem prietenii la cină şi să mă adăpostesc de toate furtunile. Am nevoie de un umăr pe care să-mi sprijin capul greu de gânduri, de o mână care să mi-o strângă pe a mea, de zâmbetul din fiecare dimineaţă la trezire. Şi cu toate astea am reuşit performanţa de mă îndepărta de ele tocmai când le găsisem, pradă unui impuls mai puternic decât instinctul de conservare şi nevoia de siguranţă.

Acum iar bagaje şi destinaţia pe care mi-am modelat-o în vis încă din 2007: Barcelona, unde nordul şi sudul reuşesc să convieţuiască. Deşi semnele şi veştile bune m-au copleşit începând de miercuri – mi-am găsit cameră în casa unei cunoştinţe de baştină din Barcelona şi am fost admisă la doctorat - nu reuşesc să mă bucur de ele. Nu sunt făcută pentru o viaţă solitară, nici nomadă. Colac peste pupăză, viitoarea mea colegă de apartament e alergică la părul de animale, deci nici măcar pisica nu mi-o pot lua pentru moment, fărâma asta de viaţă şi de moliciune de care mi-am promis să am grijă. Fiecare plecare pare să fie mai grea decât precedenta, dar sper să mă opresc la malul Mediteranei, unde să mă aciuiesc cândva într-o căsuţă albă cu grădină.

Pe scurt Barcelona via Tarragona

2010-06-18T02:35:00.000-07:00

Intrarea El Colmado, cu afisul nostru (verde si programul serii)

In Arco de la Virgen, Barcelona

Din Valencia ar fi trebuit sa ajung la Barcelona cu trenul, dar un amic blogger foarte special mi-a deviat parcursul prin Tarragona, cu ruinele ei romane si catedrala absolut fabuloasa (si inchisa cand am ajuns noi la ea:(

Apoi a fost Barcelona la repezeala, de joi pana duminica dupa-amiaza, cu prietenele mele din Canada, fabuloasa Sheri-D Wilson si inimoasa Eliz Robert. Am citit poezii la El Colmado si Arco de la Virgen joi si sambata, iar vineri am ajuns intr-un club de salsa din port.

Cu ocazia asta am descoperit Parcul Montjuic, ca un accent verde splendid plasat deasupra Barcelonei, dotat cu miradoare, citadela, muzeu Joan Miro (coada interminabila, ramane pe toamna) si cimitir istoric si pitoresc sapat in coasta muntelui. Am urcat si in coloana incununata de statuia lui Cristobal Colon/Cristoforo Colombo si am prins parada gigantilor la sarbatoarea locala a cartierului Barceloneta. De cand am citit monografiile lui Robert Hughes mi-am dat seama ca nu pot rata Muzeul National de Arta Catalana, cu vestigiile romanice patinate si atat de vii in naivitatea si fantezia lor.

Montjuic vazut de pe coloana lui Cristobal Colon

Port Vell din Barcelona de pe Montjuic, cu hotelul W

MNAC, sau Muzeul National de Arta Catalana

Altfel a fost un prilej de revederi: Barri Gotic, Palau de la Musica Catalana de Domenech i Montaner, casele lui Gaudi Mila si Battlo, strajuita de alte doua capodopere moderniste: casa Lleo Morera de autorul lui Palau si casa Amatller de Puig i Cadafalch. Ce nu prea imi place la mie la Barcelona e aerul trendy contemporan, suficient si superficial, dar e usor sa treci peste. Pe de alta parte catalanii par satui de turisti ca de mere acre, am avut parte de servicii execrabile in vreo patru locuri, de parca venisem sa cerem de pomana, nu sa platim. Doua dintre ele nu aveau decat meniul in catalana, la Cafe Mauri chiar ne-au facut sa parasim localul cu aroganta lor, in alta parte au incurcat comanda, acum si indolenta din Romania pare suportabila pe langa tupeul de acolo.

O noua prietena m-a purtat pe culoarele Universitatii Pompeu Fabra, a carei biblioteca m-a fascinat atat de tare incat tocmai am aplicat la doctorat acolo. E absolut incredibil ca o facultate atat de noua (din 1992) sa aiba asemenea dotari. Sau mai bine zis, e jenant ca Universitatea Bucuresti nu-i ajunge nici pana la glezna. Mi-am dat seama in Canada ca in Romania nu poti avea decat notiunea vaga a unui lacas dedicat educatiei, care ar trebui sa-ti ofere in primul rand resurse de studio (recte biblioteci) si nu prelegeri. Noroc acum cu programul Erasmus.

Un loc intitulat foarte inspirat La Paciencia. Rabdarea se educa de dimineata, aici a fost de mic dejun.

Vechea intrare de la Palau de la Musica Catalana (Orfeo Catala)

Gigantii din Barceloneta

Langostinos pe plaja Nova Icaria

Biblioteca Universitatii Pompeu Fabra

Barcelona, a reveure!

NB ceea ce m-a impresionat extrem de pozitiv in Spania e faptul ca recicleaza, toti prietenii la care am stat au preocuparea asta. In Barcelona miscarea ecologica este chiar foarte puternica.

Viva Valencia

2010-06-17T01:46:00.000-07:00

Valencia m-a cucerit si m-a surprins de la prima vedere a garii in stil Art Nouveau (sau modernismo in varianta spaniola) si a casei unde locuiau prietenii care m-au gazduit. Apoi prin varietatea spatiilor si a starilor pe care mi le induceau, de la centrul vechi la edificiile futuriste din Orasul Artelor si Stiintelor. Vechea albie a raului Turia este acum un parc enorm, traversat de poduri din diverse epoci si presarat cu gradini, locuri de joaca si terenuri sportive. Pe langa biserici am descoperit superba Llotja de la Seda, fosta bursa a matasii, si Mercado Central, cel putin la fel de frumos ca faimoasa Boqueria din Barcelona, cupolele ii sunt strajuite de un papagal cacadu si un peste spada.

Chiar in seara sosirii am savurat un concert de jazz cu Ruzafa Ensemble, urmat de un jam session, gratie unui prieten drag, un tanar pianist foarte talentat. Mi-a luat ceva vreme a doua zi sa traversez plaja orasului, nu prea aglomerata in luna mai, salutand apele limpezi ale Mediteranei, leaganul deliciosului pranz de la restaurantul Llevant, din capatul promenadei. M-am intalnit apoi cu Lola, prietena mea poetesa, valenciana pure laine, ca si Albert. Ea m-a invatat sa mananc paella cu lingura direct din tigaie. Cu ocazia asta am aflat ca paella originala e cea cu iepure, pui si melci, nicidecum cu fructe de mare, iar cea perfecta trebuie sa fie putin arsa. Cred ca prefer risotto si biryani pana la urma.

Cutreierand fara succes prin librarii in cautarea lui Ramon Gomez de la Serna m-am ales totusi cu Vicente Blasco Ibáñez si savuroasele Cuentos Valencianos, mai usor de carat decat un burduf de vin sau o paella. Hotarat, e un oras in care m-as intoarce.

Vedere din turnul catedralei spre biserica Santa Catalina

La Finca Roja, unde am avut norocul nesperat sa stau

Prietenul Albert exersand la pian

Plaja orasului

Galerie si pavilion din Ciudad de las Artes y de las Ciencias de Santiago Calatrava

A miere/Şi a tiparoase/Hoitul tău miroase.

2010-06-15T15:43:00.000-07:00

Cu toate zilele astea de computer intermitent m-am dezobicinuit de blogăreală. Si cutia magică încă nu și-a revenit total, pe lângă diacriticele care nu funcționează decât în Word, noroc cu spellingul de pe Google Chrome (da, și Mozzilla a amețit și funcționa incoerent). În procesul de refacere am rămas și fără mare parte din muzica stocată, noroc cu o jucărie MP3 care păstra o parte din comoară.

Un prieten cubano-spaniol m-a întrebat acum ceva vreme a ce miroase Bucureștiul. Iaca am tot fost atenta, cu nasul în vânt, și nările dilatate adulmecând cu nesaț. Pe lângă urină, praf, benzină și noxe, gogoși înfuriate și pateuri ieftine, oameni asudați sau prost parfumați, am inspirat miros de tei, de mâțișori de salcie, de dude strivite, de asfalt ud și prăfuit după ploaie, de crini vânduți de florăresele noastre inimitabile, de căpșuni coapte la tarabă, mirosuri familiare și dragi, care spre deosebire de peisajul urban sunt neschimbate. Si nu sunt numai ele, mirosurile, e și o grădină din vecinătate, de pe strada Cornelia, care are întotdeauna cele mai frumoase flori ale anotimpului, nu știu cine o îngrijește de treizeci de ani de când o contemplu, dar se vede dragostea revărsată asupra corolelor de toate formele și culorile. O oază de normalitate și de nemișcare în vânzoleala continua din jur.

Continui să mă simt ciudat de bine acasă, e drept că mă bucur de cireșe, căpșuni, roșiile și brânza neaoșe, care nu-mi lasă mare lucru de dorit culinar pe căldurile astea. Pana și un ou prăjit mi se pare un act de inconștiență și curaj. Am mai avut parte și de Regele Lear, de Agwa Correria si un mic concert cu Filarmonica și Alexandru Tomescu. Dar îmi dau seama că punctul meu principal de sprijin aici e casa în care stau, așa prăpădită și lovită de ani, pe potriva orașului și tării ce ne adăpostesc, după canonul matrioșka. Vișinii din curte sunt încărcați de fructe și masa adastă sub ploaie sau soare sosirea oaspeților, ca în vremurile vechi și bune când bunica era primitoarea si neodihnita stăpână a casei. Un alt vestigiu e "femeia cu brânză și smântână", care vine la ușă cu verdețuri și de-ale vacii, de-abia acum, după vreo douăzeci și cinci de ani am aflat ca o cheamă Veronica. E bine acasă, e aproape ca înainte, dar cei dragi nu mai sunt și mă conversez cu amintirea lor, sper ca bunica se bucură că mă vede robotind ca sa nu se ducă de izbeliște casa la care a muncit atât. Pentru că o casă veche, vorba mamei, e un elefant alb, minunat la distanță sau la alții, dar inutil de costisitor. Nu știu ce va fi, dar savurez răgazul asta de întoarcere la copilărie, chiar cu prețul singurătății, al insomniei și al lacrimilor din ochi.

Taras grapis

2010-06-02T05:26:00.000-07:00

Laptopul meu de un an si un pic e la service de vineri, asadar pritocesc la un notebook mititel, fara nici un fel de diacritice. As putea spune ca m-am asezat in realitatea bucuresteana, adica vad tot mai putini oameni pentru ca-s mai toti ocupati si ingrijorati, si eu venind de doua luni deja nu mai prezinta interesul noutatii si ineditului, iar viata mea si problemele mele sunt destul de diferite. In plus platesc si facturi, alta metoda infailibila de a te simti ca acasa. Ma simt nelalocul meu in schimb pentru ca nu sunt obisnuita sa nu merg la munca cinci zile pe saptamana, dintotdeauna perioadele astea de tranzitie imi dau o stare de anxietate. Toti muncesc in jurul meu, si dupa ce mi-am dat singura prezentarea de la Clubul Taranului ca tema pentru acasa, acum trebuie sa-mi gasesc altceva de facut, ceea ce in contextul actual nu e tocmai floare la ureche.

Bucurestiul asadar, e la fel de prafuit, cu drumuri si trotuare sincopate de hartoape, cu minunate case cazute in ruina prin fostele cartiere negustoresti, pe langa care rasare ciudat cate una gatita de bal, cu fete obosite, plictisite, incrancenate. Mi se pare ceva mai curat, cu spatii verzi mai ingrijite si mai inflorite. Teatrele sunt pline, la cinema nu prea e nimic interesant de vazut, spectatorii intarzie peste tot, pare-se din motive de trafic. Terasele mele favorite - Muzeul Taranului, Green Hours si La Motoare - sunt tot acolo, dar duc dorul berilor si alunelor prea prajite, la umbra din curtea Hanului Manuc. Hanul recuperat de familia Cantacuzinilor zace in asteptarea renovarii. Pe Franceza si Smardan e plin de terase stradale, dar toate aidoma, la Buen Humor parca parca era altceva.

Prezentarea iesi bine, nu foarte bine, nu minunat, m-am bucurat sa cunosc noi bloggeri: delicata Misaki, doamna cu blog de doamna, calatorii de la Lumea Mare, sa-mi revad prieteni si foste colege. Draga mea Lia s-a ocupat de promovare din rasputeri, inclusiv post-factum. Bogdan Serban de la Radio Guerrilla a facut un interviu fulger in direct , domnul cu camera si reporterul TVR care nu au stat pana la sfarsit nu s-au prezentat, asadar nu stiu daca au fost si alte repercusiuni mediatice. Ambasadorul si consulul au fost incantati si asta m-a bucurat mult, pentru ca tin tare mult la el paisito, care m-a primit cu atata generozitate si seninatate. Si acum, ce urmeaza?

Ne vedem joi

2010-05-22T08:30:00.000-07:00

La Muzeul Țăranului Român - Clubul Țăranului, 27 mai, ora 19:00.

Spania tur retur: Madrid, Valladolid y mas

2010-05-17T06:41:00.000-07:00

Am fãcut câtiva pasi pe solul iberic, atât de arid la prima vedere, atât de roditor cultural si generos cu mine, vorba lui Creangã, nu stiu altii cum sunt... Un pas la Madrid, altul la Valladolid, împrejurimile capitalei, presãrate cu dealuri si lagune, de acolo un salt la Valencia pe sub portocali, o trecere scurtã prin Tarragona romanã si medievalã si în sfârsit Barcelona, atât de elegantã si trecutã prin toti evii, dar vai, atât de turisticã. Am fost mai putin entuziastã si curioasã decât de obicei, mai putin dornicã sã învãt de prin muzee si ghiduri si mai dispusã sã mã bucur pur si simplu de ceea ce mã înconjoarã imediat în timp si spatiu. Prea multe probleme se luptã pentru suprematie în capul meu ca sã mã pot delecta cu povestile bãtãliilor si cuceririlor coroanei spaniole. Mã oboseau foarte tare si hoardele de turisti profesionisti, vânzoleala continuã, si cãutam strãdutele putin populare dar fermecãtor de pustii. Simteam nevoia sã bântui de una singurã cu nebunia mea.

În Madrid, pe lângã mãsuratul centrului la pas, m-am multumit sã vizitez douã mãnãstiri de maici, dintre care una dedicatã celor de sânge nobil - las Descalzas Reales. Si acolo m-a coplesit severitatea tablourilor, figuri de sfinti si nobilime în straie rigide, cu figuri aspre. Mãnãstirile fiind încã în uz, una cu 13, cealaltã cu 20 de maici, fotografiile nu erau permise, iar vizitele se fãceau în grupuri de maxim 20 si pe tãcute. Nu zic, a fost interesant sã-mi imaginez viata monahalã "de clausura", izolatã între zidurile mãnãstirii, dar prea vesel nu era, mai ales în sinistra camerã a moastelor printre femururi si molari. Fastul baroc, atât cât era permis în asemenea locuri, nu fãcea decât sã accentueze întunecimea si izolarea, aerul apãsãtor. Nici pânã în ziua de azi nu existã încãlzire acolo.

N-as putea spune cã Madridul m-a surprins, dupã Italia, Havana si Buenos Aires, pânã si unele cartiere sau bulevarde au nume asemãnãtoare: Retiro, Callao, Recoletos, Paseo del Prado. Si peste tot existã o statuie a bietului Colon, care domneste astfel dupã moarte. Mi s-a pãrut ca se manâncã multe ouã, cartofi, si ouã cu cartofi, au un fel special - huevos estrellados. La peste - cartofi, la iepure - cartofi, alte legume veneau numai ca feluri separate, mai ales aperitiv. E drept, de gãtit gãteau bine si au decenta meniurilor fixe cu 9 - 15 Euro, care includ vin/bere si desert. Ca si la noi, mai prinzi si câte un meniu/fel anti-crizã. Parcurile din centru sunt multe si superbe si contrasteazã cu austeritatea strãdutelor medievale înguste, pietroase si întunecate din orasul vechi. Cel mai bine m-am simtit în Retiro, monumental, rafinat si luxuriant, prin care te poti pierde cu usurintã si plãcere. As zice totusi ca Madridul mi s-a parut grandios si sever, vizual, dar înmuiat de vivacitatea spaniolã si orarul absurd, de vesnici studenti: prânzul între douã si patru, cina pe la zece - unsprezece. Într-joi searã de joi m-a rãzbit somnul pe la douã si jumãtate iar prietenii mei si-au continuat periplul nocturn spre un alt club, desi amândoi munceau a doua zi. Am stat într-o casã la fel de delicios de absurdã, cu o umbrelã japonezã drept abajur în tavan si tot felul de bulendre amestecate cu oglinzi art nouveau si ceramicã veche spaniolã. În casa de alãturi s-a nãscut cândva Ramon Gomez de la Serna, un autor tradus la noi nedrept de putin, mare iubitor al întâmplãrii poetice, aparent fãrã sens dar plinã de miez.

Datoritã lui Ramon am ajuns si la târgul de carte de la Valladolid, în vârtejul unei singure zile. Ospãtãria de acolo meritã un rând, templu culinar de Castilla y Leon, încãrcat de arome si pitit într-un subsol unde ne-am ospãtat cu sparanghel alb gros de Navarra si miel fraged. Dreptu-i cã ne-au dat carnea ca atare, fãrã nici o garniturã si în memoria meselor de Pasti am cerut o salatã verde. Dar locul avea ceva de han medieval, ca si numele - Meson de Angel Cuadrado, ceea ce îndreptãtea multe licente culinare. Desi Înger Pãtrat e numele bucãtarului, tot mi-a dat un fior poetic, mai ales cã pe perete Don Quijote si Sancho atârnau placizi sub formã de furculitã si lingurã din lemn. Dupã câteva încercãri infructoase pe la alte usi, aici chelnerii ne-au primit în ciuda orei târzii si ne-au spus verde-n fatã, uite, noi ar trebui sã închidem, dar tot mai gãsim ceva la bucãtãrie sã ospãtãm niste drumeti osteniti. O altã surprizã a fost pasajul boltit Gutierrez, foarte parizian si pierdut în spaniolitatea de vitã veche a Valladolidului, mai are doar un frate în Albacete. Sã bei o cafea acolo printre lambriuri de lemn si oglinzi patinate e o adevãratã cãlãtorie în timpurile burgheze de glorie belle-époque.

Sâmbãta de la Madrid a fost de fapt pe lângã, în Rivas-Vaciamadrid si împrejurimi. Pentru o suburbie, e un loc foarte agreabil, verde si bine dotat pentru sport si culturã, madam Pilar Bardem a pus-o de un auditoriu acolo. Am sãrit din transeele rãzboiului civil din '36 - '39 pe dealurile muntoase din jur, de unde am admirat lagunele si râul, am vãzut si pozat tot felul de floricele sãlbatice si mi-am fãcut poftã de mâncare. M-au cam socat împrejurimile foarte aride, soluri de ghips mi-au spus prietenii mei, chiar si în drum spre Valladolid m-au surprins uscãciunea pamântului, bolovãnisurile continue si vegetatia sãracã. O tarã asprã, as spune. Seara am ajuns în orasul lui Cervantes, Alcala de Henares, din pãcate ploaia m-a oprit din explorare, asadar n-am vãzut decât poarta de intrare, catedrala si douã cârciumi, iar duminicã am pornit-o spre Valencia din Atocha, o garã superbã, adãpost de serã si broaste testoase, de tristã amintire dupã atacurile islamiste teroriste de pe 11 martie 2004.

Suspensie

2010-04-22T03:35:00.000-07:00

Asa mã simt, ca un pendul între douã puncte, nici acolo, nici aici, si mã simt bine. Pe de-o parte nu mã deranjeazã detaliile cotidiene, Canada, Caraibele si America de Sud m-au obisnuit cu un fel de calm care rotunjeste asperitãtile agitatiei tipic bucurestene. Viata e prea scurta ca sa-mi macine mie nervii toti derbedeii, am lucruri mai importante asupra cãrora trebuie sã-mi fixez atentia, hai sã spunem cã e si ãsta un exercitiu de meditatie. Sau poate e numai începutul, momentul prelung al regasirii amintirilor din copilarie. Sau clipele de ragaz când îti bei cafeaua înainte sa începi ziua, între noapte si agitatia urbana. Neaparat dintr-o cescutã de portelan saxon.

Îmi vad prietenii, fac salsa one to one cu un cubanez emigrat prin cãsãtorie, ceea ce-mi mai ostoieste dorul, ma plimb prin parcuri, privesc florile si pãsãrile, am vãzut mierle si un pitigoi, pregatesc o conferinta despre experienta mea din Uruguay, am avut norocul unui festival de tango superb la Bucuresti.

Uneori ma întristez pentru casele paraginite, batrânii obiditi, otrepele cu sclipici si dinti albi de fiara care musca din oras si din cugetele noastre. Si totusi nu simt scârba pe care o acuza alti oameni traitori aici sau care au plecat deja. Probabil din cauza ca traiesc undeva într-o falie, unde nu interactionez cu nimeni din afara sferei mele de interes. Pânã si taximetristii peste care am nimerit au fost decenti. Azi la coafor am cunoscut-o pe Mariana Mihut, mi-a luminat ziua cu tonusul ei. Nu ma intereseaza bârfometrele si vaicarelile, mi se întâmpla uneori lucruri teribil de frumoase, de ma întreb ce-am facut sa merit asta. Am petrecut o jumatate de ora delicioasã în holul Colonadelor de la Athénée Palace citind Ramon Gomez de la Serna. As fi putut fi la fel de bine la Madrid sau Buenos Aires. Dar s-a fãcut ora 11 si s-a rupt vraja. În curând voi fi pe strada unde s-a nãscut el însã, urmeazã portocalele de Valencia, concertul de jazz al unui prieten si seri de poezie la Barcelona. Montréal e atât de departe încât e ca si cum nu ar fi fost. Cu toate astea îi admit necesitatea în viata mea, nu e comparabilã cu cea a visinilor din curte sau cu magnoliile de pe strãzi cu nume de capitale, dar a fost o etapã fãrã de care n-as fi ce sunt si chiar mult mai putin. Ca multe alte lucruri din viata mea, probabil Canada îsi va face simtite consecintele ceva mai târziu, pentru moment simt cã m-am întors trup si suflet, fãrã pãreri de rãu.

Lucrurile bune...

2010-04-01T09:35:00.000-07:00

De când am venit tot fredonez asta ca sã-mi fac curaj. E drept, am regãsit Bucurestii într-o stare mai bunã decât ma asteptam, pentru cã mã asteptam la tot ce e mai rãu, o bolgie, un oras infernal, haotic, stresant, murdar, absolut insuportabil. În primul rând as spune cã e peticit, si încã prost. Desi m-am plimbat cu o plãcere nebunã pe strãzile cu nume de capitale, linistite, cu case frumoase si grãdini îmbietoare, sau pe cele aidoma din zona Teleajen/Matei Voievod. Cartierul unde am trãit pânã în 2001 si în timpul scurtelor mele vizite - Parcul Carol/ 11 Iunie este în schimb un hibrid înfiorãtor, unde casele pãrãginite se sprijinã de cele renovate si rânjesc sardonic spre bloculetele noi, unele mai impersonale decât altele, exceptia fiind monstruozitatea din piata unde se terminã Bulevardul Mãrãsesti. Taman acolo era cândva grãdina-cinema Festival. Dar am vãzut multe magnolii si forsithya în floare, iar Parcul Carol e presãrat cu toporasi, de care mi-era tare dor. Masinile nu opresc la trecerile de pietoni, claxoanele sunt mai rãu ca broastele pe lac la ceas de searã, dar autobuzele si metroul circulã bine si sunt curate, Când circulã pentru cã azi era grevã RATB. Oscilez asadar între încântare, nostalgie si revoltã. Sunt foarte uimitã cã nu mi-e câtusi de putin dor de Montréal însã, de rutinele sau peisajele de acolo, doar de omul drag si de apartamentul care oricum nu era al meu si va fi preluat de urmãtorul chirias peste o lunã.

Proaspãt aterizatã, am fost la piesa "Amadeus" pusã în scenã de prietenul meu Toma Enache, apoi la concertul Izabelei, care a avut imensul curaj de a începe o carierã artisticã la vârsta la care unii alunecã deja pe panta descendentã. Vineri seara am avut plãcerea si onoarea sã mã delectez cu prezenta Zazei, un personaj absolut delicios, eruditã, generoasã si în afara oricãrui tipar, mare cãlãtoare, cititoare, amatoare de sacouri de tweed si de bomboane de la faimoasa "Bucuria" din Chisinãu, cu care a binevoit sã mã cinsteascã si pe mine. Apoi a venit în sfârsit rândul Liei zurliei, mare om, mare caracter, care este, ca si Zaza, pe potriva imaginii pe care o aveam deja despre ea, dupã nenumãrate e-mailuri si discutii pe chat. Cu un haz nebun, drãgalasã si inimoasã, s-o pui la ranã.

Pisica mi s-a adaptat de minune, dupã ce a suportat înjereste tot drumul, ceea ce nu se poate spune despre valiza mea, care prin gratiile companiei KLM a ajuns a doua zi seara fragmentatã, dupã ce plãtisem $100 surplus de greutate si $50 o valizã în plus, pe lângã bagajul de 23 de kile admis. Mã rog, se pare cã-mi vor restitui barem costul valizei, conform politicii firmei.

În general mã simt bine în Bucuresti, mi-e drag sã stau în casa care m-a adãpostit vreo 26 de ani, alãturi de sora si cumnatul meu, sã ies cu mama în oras, sã-mi revãd prietenele si prietenii, locurile memoriei, sã respir aerul primãvãratec, cât rãzbate din poluare. E un moment de respiro înainte de o nouã provocare, despre care deocamdatã nu se stie unde, când si cum. Totul e la stadiul de posibilitate, de fior al asteptãrii, temãtoare si entuziaste în acelasi timp. O iau încetisor si mã bucur de tranzitie, citesc Nãscut în URSS de partizanul Ernu, vreau sã mã duc sã vãd Concertul de Radu Mihãileanu, Eu când vreau sã fluier, fluier, sã vãd ce mai e la teatru, sã fac un curs de salsa de o lunã cu niste habaneros adevãrati. Urmeazã concertul Butterflies in My Stomach, exact starea mea de acum.

Mary Poppins deschide usa

2010-03-19T20:24:00.000-07:00

Cealaltã usã, oglinditã în geam, care dãdea spre altceva, sau lumea din oglindã a lui Alice. Pare sã nu fie nimic dincolo de ceea ce vedem în reflectie si totusi e o altã posibilitate a existentei, imposibilul paralel la care tânjim cu totii. Am senzatia cã acum deschid o asemenea usã, împotriva tuturor evidentelor, usa posibilitãtilor absurde, care existã împotriva logicii si a generalizãrilor. Usa spre Canada a fost una spre normalitate, spre bunãstarea ca urmare fireascã a pasilor numãrati si mãsurati, bunãstare ritmatã lunar de credite la bancã pentru casã si masinã, 1-2 cãlãtorii pe an, 1-2 copii bucãlati cu zâmbet senin si viitoare credite pentru universitate. Tânjind mereu dupã Europa, în mod absurd, pentru cã teoretic nu-mi lipseste nimic palpabil si mãsurabil. Dau cu piciorul unei vieti linistite si înlesnite în momentul în care as fi putut chiar sã cer un credit la bancã pentru un condominium, pentru cã am banii de avans.

Am plâns râuri de lacrimi sãptãmânile astea, mi s-a pãrut ca viata mi se rupe în bucãti, m-am despãrtit cu greu de cele câteva mobile mai acãtãrii, vândute cu sume derizorii, pentru cã asa-i viata de migrant, mai primesti cadou, mai iei en-gros, si când îti vine tie rândul sã te muti toate se duc pe apa sâmbetei. Mã uit în jur si mi-e drag apartamentul în care am stat aproape 5 ani, primul în care am locuit singurã, pe care l-am aranjat cum am vrut eu si l-am împãrtit cu omul drag, pe care încã nu stiu când si unde îl voi revedea. Mi-e fricã de Bucuresti, desi este orasul meu, unde sunt mormintele celor plecati si casa-i plinã de amintiri. Zilele trecute mã gândeam la cât de sfâsiat si zdrobit este orasul ãsta, cât neiubit - Bucarest la mal aimée. Grãdina de varã festival unde vedeam filmele cu Piedone când eram micã nu mai existã, cinemaul copiilor - Doina, nici atât, cinema Modern, unde am vãzut cândva "Concurs" de Dan Pita adãposteste acum cred o salã de bingo. As putea scrie pagini întregi despre cât de batjocorite sunt locurile unde am copilãrit, de venetici veniti din toate colturile sã se ajungã, pe care nu-i leagã nimic de oras si de viata lui interioarã, sufocatã de SUVuri si blocuri vechi si noi. Si totusi acolo mã duc, nu stiu pentru câtã vreme încã, astept peste zece zile o întâlnire ca o rãscruce de drumuri, care o sã-mi semnalizeze urmarea itinerariului. Într-o lume idealã mi-as fi urcat apartamentul închiriat pe covorul zburãtor, cu iubit, pisicã si plante, în loc sã burdusesc valizele si sã trimit cutii cu vaporul. Pisica va fi însã singura verigã de legãtura cu viata de aici, cel putin pentru o vreme. Un bot de blãnitã neagrã cu ochi galbeni care se tine dupã mine prin casã ca un...cãtel. Tinându-mi de urât în timpul unor luni chinuitoare de relatie la distantã, punctatã de chat, e-mailuri, Skype si uneori scrisori desuete.

Încã douã zile si jumãtate si voi lua iar viata în piept, departe de comoditatea canadianã, de matricea existentialã pe care am reusit sã o încropesc în Montréal, timp de cinci ani. Nu am venit aici cu vântul fluierând prin buzunare, plec cu ceva mai mult chiar, plus o diplomã de master si o pisicã, pe lângã noi prieteni, cãlãtorii, experiente. Dragostea a tot venit si plecat din viata mea, de data asta sper sã stea si sã treacã proba de foc a distantei în timp si spatiu. Vita nuova, încã o datã, printre lacrimi si sperante, dar pe un teritoriu cunoscut, rãvãsit de absurda crizã generatã de jocul cu cifrele. Anticiparea senzatiei de cãldurã pe care ti-o dã familiaritatea ritualurilor zilnice. Si efortul de a construi obiceiuri noi, de a cumpãra si de a gãti altfel, efortul de a te regãsi într-o lume care nu mai e a ta de aproape 10 ani, decât pe timpul unor saptãmâni de vacantã. Si care nu va redeveni a ta decât pentru un timp nedeterminat încã. Dupã multã vreme mi-e fricã de schimbare, mi-e fricã de mine însãmi, de reactiile si emotiile mele, nu vreau sã mai plâng, sã mã mai îndoiesc, sã mã învinuiesc, se vede cã nu mai am curajul de la 20 de ani, dar am o luciditate si o constiintã a riscului asumat pe care nu o aveam atunci. Stiu cã este o parte din pret, si sper sã nu fie mai scump decât credeam.

O reverentã cãtre Mark Morris Dance Group

2010-03-03T13:22:00.000-08:00

'Strange and difficult - but I like it' ... Mark Morris, choreographer Photograph: Tim Knox
guardian.co.uk, Monday 19 October 2009

Pentru cã prietena noastrã Jewish Buddhist Atheist Jane este mare fan Mark Morris, are DVD-uri cu baletele lui, afise si fotografii pe multi pereti din casã, si poate merge la acelasi spectacol de 5 ori, ne-am lãsat convinse. Am fost la Howard Gilman Opera House - BAM (Brooklyn Academy of Music), altã salã cu istorie si poveste în acelasi timp, de prin 1907. Cum sunt amatoare de dans contemporan si nu specialistã, prefer sã recomand un articol din Village Voice, un ziar care-mi place mult. Mark Morris însusi este o figurã fermecãtoare si fascinantã.

Prima parte din spectacol - Behemoth, dateazã din 1990 si nu are ilustratie muzicalã, ca atare în ciuda mãiestriei dansatorilor si a fluiditãti miscãrilor, mi-a fost greu sã o urmãresc. A doua - Looky s-a desfãsurat pe muzica unei pianine mecanice si avea ca temã spectatorii, cei din muzee mai ales. A fost mai jucãusã, ironicã în intentie, si ne-a destins. The Death of Socrates pe muzicã de Satie în schimb a fost un regal vizual care gâghilã plãcut si auzul, cu imagini si miscãri inspirate de basoreliefurile grecesti si de picturile de pe vasele antice. Contra-tenorul (high tenor?) Jean-Paul Fouchécourt era acompaniat doar de pian, balerinii erau învesmântati în khitoane simple bleu, kaki, galbui si ruginii. Ambianta generalã avea ceva pur si aerian, degajat de simplitatea muzicii, a costumelor, armonia miscãrilor si lipsa decorului. A fost unul dintre cele mai bune spectacole vãzute vreodatã, alãturi de Pina Bausch, Béjart Ballet si Jiri Kylian. O consolare pentru cã nu am apucat sã vãd cea mai bunã companie brazilianã, Grupo Corpo. Si un motiv în plus sã ador New Yorkul, cu tot ce are de oferit metropola asta nebunã si minunatã.

Sara Krulwich/The New York Times - 25.02.2010

Send in the Clowns

2010-03-03T08:41:00.000-08:00

La NY nu am ajuns pânã luna trecutã la nici un show, doar la concerte de jazz in East sau West Village. Dar cum mama e numai una am ajuns sã facem si nefãcute. Nici nu m-am uitat vreodatã ce spectacole sunt pe Broadway, dar m-am gândit cã un musical i-ar plãcea, desi eu voiam sã merg la o piesã care dezbate probleme contemporane, cum ar fi prezenta corvârsitoare a presei la toate catastrofele posibile: Time Stands Still.

Întrucât Angela Lansbury este una dintre actritele ei preferate, mai ales de când a întruchipat-o pe simpatica Miss Marple, am ajuns la A Little Night Music, inspiratã de filmul lui Bergman Surâsurile unei nopti de varã, pe care l-am vãzut în adolescentã. Catherine-Zeta Jones contrabalansa gratia celor 82 de ani ai Angelei Lansbury. O comedie de moravuri care trateazã cu mult umor încurcatele relatii de cuplu dintre protagonisti. O actritã superbã - Catherine ZJ, cu o mamã excentricã, posesoarea unui trecut mai mult decât interesant, disputatã de doi bãrbati cãsãtoriti, un avocat si un ofiter. Subreta, Leigh Ann Larkin, era grozav de frumoasã si cânta tare bine, iar divele si-au confirmat reputatia si imaginea de pe ecran si de aproape. Chiar eram pornitã sã o critic pe frumoasa velsã, dar s-a achitat impecabil de rol. Sala teatrului Walter Kerr construit în 1921 ca Ritz este absolut superbã, decoratã in stil Art Deco, montarea pãrea din 1940, dar în costume din secolul XIX. M-am bucurat mult cã draga mea Jane, care ne-a gãzduit, avea filmul acasã si am putut compara cele douã versiuni. Ramân la Bergman, dar experienta de pe Broadway a fost departe de traumatizantã, plus cã Angela Lansbury nu stim cât va mai urca pe scenã.

Am comparat varianta filmului muzical din 1977, cu Liz Taylor în rolul actritei, si piesa cu Dame Judi Dench într-o variantã modernizatã. Votez Judi Dench cu douã mâini. Cântecul Send in the Clowns (cu sensul de nebuni, bufoni) se pare cã a fãcut istorie separatã.

În final, o imagine din filmul original, cu frumoasa Eva Dahlbeck între Gunnar Bjornstrand si Jarl Kulle.

Later edit - cred ca am ascultat prima oarã cântecul în concert, cu nebunii de la Tiger Lillies.

Lusitania la export

2010-03-02T12:13:00.000-08:00

Vãzut, plãcut, mai vrem!

Eu credeam cã nu sunt fanul unui gen anume, al unui artist anume, preferintele mele sunt mai mereu liste. Dar în ceea ce o priveste pe Misia nu mai încape îndoialã, sunt fanul ei trup si suflet. Când m-am dus sã iau bilete pentru drãgãlasa Maria de Medeiros m-am blocat vãzând afisul cu Misia, habar nu aveam cã va cânta si ea la Montréal. Si mi-am dat seama cã nu pot sã nu mã duc, e de-a dreptul musai.

Femeia asta frumoasã si elegantã nu e numai fadista, e o fadista cosmopolitã, nostimã si eruditã . Am ascultat-o pentru prima oarã într-o cafenea din Bucuresti - Mes Amis, care nu cred cã mai existã, prin 98, apoi am rugat un prieten foarte special sã-mi aducã discul cu pricina - Garras dos sentidos. Are un talent aparte de a se juca cu muzici si cuvinte. Ba cântã muzicã instrumentalã de Carlos Paredes, în Canto, ba versuri de poeti portughezi interbelici si contemporani în Paixoes Diagonais si Garras dos Sentidos, ba se duce înspre bolero si tango în Drama Box si invitã actrite ca Ute Lemper, Fanny Ardant sau Carmen Maura sã-i recite, fiecare pre limba ei. As fi vrut s-o vãd în opereta tango Maria de Buenos Aires.

De data asta ne-a (în)cântat si cu Hurt dupã Nine Inch Nails, Pour ne pas vivre seul cântat de Dalida, ba chiar douã piese în turcã si japonezã, pentru cã dupã ea cântecele care vorbesc despre dragoste, suferintã, moarte sunt create în acelasi spirit ca si fado, dar nu le-a fost dat sã se nascã în Portugalia. Pe scenã e cât se poate de vie si atentã la public, are întotdeauna câteva vorbe si pentru portughezii ei. E doamnã a muzicii, si cu o istorie personalã fabuloasã, începându-si cariera la cabaretul El Molino din Barcelona, pe urmele mamei si bunicii ei, fado devenind carierã si Lisabona casã de-abia dupã 35 de ani.

MISIA Paixões Diagonais (TV)
envoyé par misiafado. - Clip, interview et concert.

Maria de Medeiros mi-era cunoscutã din Henry si June, pe post de Anaïs Nin si din Pulp Fiction. Pare o fetitã proaspatã si gratioasã, cu ochi imensi si zâmbet candid. Si ea, ca si Misia, stã acum la Paris si cântã în mai multe limbi, desi portugheza predominã, mai ales jazzul brazilian. A avut si instrumentisti extraordinari, iar prezenta ei scenicã este tulburãtoare prin gingãsie si plasticitate. Amestecã inteligent engleza si franceza cu portugheza, recitarea si cântecul, iar muzicienii sunt de prima mânã. Întâmplãtor am apucat sã o vãd si la teatru, în Sextett, o piesã cam zurlie despre cãutarea identitãtii sexuale, dar simpaticã.

Între sigurantã si libertate

2010-02-19T12:54:00.000-08:00

Pe mãsurã ce se apropie întoarcerea în Europa creste frecventa si durata momentelor de rãu fizic, ca un gol în stomac, un nod în gât, o senzatie de slãbiciune, anxietate, însingurare. Senzatie de animal încoltit. Doar o lunã, douã sãptãmâni încã la birou, prinse în sendvisul a doua saptamâni de vacantã, desi ultima va fi dedicatã pachetelor, valizelor si presimtirii unui doliu. Sã-ti desfaci foile vietii, ca foile unei cepe, tot ce ai putut acumula într-un apartament în aproape cinci ani, în care ai iubit, ai râs, ai plâns, ai scris, ai gãtit, ai crescut un pui de mâtã, câteva prietenii.

Desi am studiat, nu am venit la studii în Canada, am venit sã rãmân, cu toate catrafusele necesare unei asemenea mutãri, lãsând în urma fotografiile câtorva povesti de dragoste pentru a evita nostalgiile periculoase pentru un nou echilibru fragil. Tata mi-a zis sã nu mã uit în urmã, numai înainte, sã ard toate corãbiile si toate podurile. Odatã cu disparitia unul dintre podurile cele mai trainice s-a nãruit. M-am simtit atunci slabã, foarte slabã, desi puterea mea crescuse în absenta, nu în prezenta lui. Si totusi eram a lui si era al meu. Mama...mama este...inefabilã, dincolo de descrieri. Eu sunt ea si ea este eu, pânã la punct, sã fiu departe de ea e ca si cum as fi departe de mine, nu sunt întreagã, în ciuda lungilor momente de separare, nu m-am obisnuit niciodatã cu ideea. Ne dãm si luãm fortã una de la cealaltã, desi nu sunt singurul ei copil, suntem surori în spirit.

Mi-a rãmas înfipt în minte un cui din cartea lui Vasile Ernu "Ultimii eretici ai imperiului" - cu cât creste gradul de sigurantã, cu atât scade gradul de libertate. Si vitãvercea evident este valabilã. Ce-mi lipseste de fapt? Am intrat în sistem, bunãstarea canadianã mi-a pus mâna în cap si atâta timp cât sunt un bun plãtitor de impozite, n-am a-mi face griji. Cu atât mai putin grija zilei de mâine. Câstig suficient pentru nevoile mele, care nu includ restaurante de lux si haine de firmã ultimul rãcnet, ci mâncare proaspãtã si gustoasã, haine frumoase, comode si din fibre naturale, cãrti în diverse limbi (long live bibliotecile si Amazon.com), spectacole de teatru, dans, DVD-uri de cinematecã si festivaluri de film. Din când în când o drumetie pe munte, sau o cãlãtorie într-un tinut unde oamenii, peisajele si cultura localã îmi tin mintea si inima treze. Ce vreau mai mult de atât? Între mintea si sufletul meu e un fel de sciziune, nu reusesc sã le împac. Mã uit la mine si-mi spun cã sunt nebunã si mi s-a urât cu binele. Mi s-a urât cu siguranta poate, simt cã devin dependentã de ea si atunci vine nevoia de fugã ca o regãsire de sine. În acelasi timp nu reusesc sã mã regãsesc aici, simt ca sufãr de o oarece toropealã si toate eforturile mele de a mã trage singurã de pãr, scriind articole, activând pe la festivaluri si seri de poezie, nu reusesc sã compenseze nazuinta existentiala. Poate chiar sunt dromomanã, dar în perfectã luciditate, cu toate contradictiile interne de rigoare.

Azi ma bucur

2010-02-16T13:31:00.000-08:00

Am o multime de motive:

- se întoarce mama de la Ottawa, unde a stat patru zile

- citesc o carte fabuloasã pe care mi-a adus-o ea, Ultimii eretici ai imperiului, de Vasile Ernu

- simpatica si erudita mea amicã bloggeritã m-a blagoslovit cu o mentionare zeflemistã

- am bilete la concertul Mariei de Medeiros pentru sâmbata si-o sa am si la coana Misia, pasiunea mea, pentru joi

- am regasit-o pe Roxana Valea, fostã vecinã, care a frecventat aceeasi scoalã primarã, sub formã de cãlãtoare-autoare prin praful si visele Africii.

- am rãspuns unui interviu aiuritor pe HotNews

- mi-am dat demisia ieri, mi-a fost acordatã o saptamânã de concediu fãrã platã si mã simt usoarã ca un fulg

- afarã e uscat si nu e ger

- am descoperit pe un afis stradal ca la muzeul de artã e expozitie Tiffany

- chiar dacã asta se întâmplã zilnic, am acasã un bãrbat si o pisicã iubitori, fiecare în felul lui

- tot acasã e si o tocanitã de iepure cu vin si rozmarin, vin alb si rozé în frigider si un tempranillo din 2004 deja desfãcut

- am si douã comedii rusesti grozave care asteaptã sã fie vãzute: Starik Hotabâci - 1956 (dupã Batrânul Hotabîci, tradusã în româna Vrãjitorul, de Lazar Laghin) si Ivan Vasilievici schimbã profesia - 1973 de Leonid Gaidai, dupã Bulgakov (am vãzut piesa la Odeon cu titlul Ivan cel Groaznic)

Letras Cubanas si dã-mi evantaiul sã-ti vorbesc

2010-02-09T10:46:00.000-08:00

Cãlatoriile nu sunt numai pe apã, în aer si pe uscat, cãlare sau pe jos. Primele mele cãlãtorii au fost pe pluta Kon Tiki, au însumat 20.000 de leghe sub mãri si o insulã misterioasã, alãturi de Dick Sand pe bricul goeletã Pilgrim sau într-o fabuloasã casã-elefant cu aburi. Mi s-a pãrut cã am vãzut prea multe în prea putin timp când am fãcut ocolul pamântului în 80 de zile si din lumea tãcerii an aflat cã visez sã cãlãtoresc si sub mãri, sã le vãd minunile cu ochii mei.

Atractia pentru lumea hispanicã a început cu "Un veac de singurãtate", ca si dorinta de a învãta spaniola. Pe parcurs m-am împrietenit apoi cu Cervantes, Antonio Gala, Almudena Grandes, Antonio Machado, Neruda, Vargas Llosa, Borges, Reinaldo Arenas, Jorge Amado, Mario Benedetti, Cortazar.

Oil on canvas de Gina Picart, ilustratia copertei

De Cuba, spuneam mai înainte, m-am apropiat cu Reinaldo Arenas si Alejo Carpentier. Acolo fiind am avut sansa sã o cunosc pe Gina Picart, o artistã cu darul nepretuit al invocãrii si evocãrii, cunostintã aprofundatã când am ajuns sa-i citesc în Canada cartea de nuvele "Oil on canvas", în care literatura devine un vehicul al picturii. Lolita Lempicka, Numele trandafirului, calugãrii ce migãleau enluminures între zidurile mãnãstirilor, erotism ludic si macabru unite într-un inefabil dans al cuvintelor. Favorita mea e ultima povestire Apocalipsis paloma sobre nieve.

Gina cea delicata si generoasã mi-a dãruit si "La visita de la infanta" de Reinaldo Montero, o relatare fabuloasã a vizitei infantei Spaniei la Habana în 1893. Care recreeazã spaniola din secolul XIX si amestecã elegant epoca si contemporaneitatea. M-au fascinat mai ales introducerea limbajului plantelor si evantaiului, pe lângã descrierea ceremonialului oficial si a ritualului monden. Am fost coplesitã de revãrsarea verbalã înfloritã cu detalii de o somptuozitate barocã.

Din evantai am fluturat

Idila s-a înfiripat

Foto: Site Romero Diaz.com, Spania, sec. XIX, os si mãtase, 1074 de Euro

Pe vremea aceea cucoanele din Spania si colonii se uitau gales pe deasupra sau pe lângã evantai, îl fluturau rapid sau lent, îl închideau sau deschideau brusc, si fiecare gest era amplificat de semnificatii ascunse, menite sã treacã neobservate de privirea vigilentã a mamelor si a damelor de companie. Dezavantajul bãrbatilor era cã nu puteau rãspunde, eventual doar cu un buchet de flori îngrijit alese. La promenadã, la teatru, operã sau bal, evantaiul era un accesoriu indispensabil, cu o putere de evocare care trecea dincolo de cuvinte.

Limbajele puteau fi diferite, dar de pe siteul Todos abanicos am aflat ca toate utilizau ca regulã comunã plasarea obiectului în patru directii, cu cinci pozitii diferite pentru fiecare din cele patru, pentru reprezentarea alfabetului. Pe lânga asta anumite gesturi erau adevãrate ideograme, exprimând sentimente sau stãri de fapt, declaratii de dragoste sau de rãzboi, cam asa:

Dacã-l tii cu mâna dreaptã în fata fetei: urmeazã-mã

Dacã-l tii cu mâna stângã: vreau a vã cunoaste

În dreptul urechii stângi: vreau sã mã lasi în pace

Trecându-l peste frunte: te-ai schimbat

Miscându-l cu mâna stângã: suntem observati

Schimbându-l în mâna dreaptã: esti îndrãznet

Azvârlindu-l: te urãsc

Miscându-l cu mâna dreaptã: iubesc pe altul

Trecându-l pe obraz: te iubesc

Prezentându-l închis: ¿mã iubesti?

Trecându-l peste ochi: pleacã te rog

Atingând marginea cu degetul: vreau sã-ti vorbesc

Sprijinindu-l de obrazul drept: sí

De obrazul stâng: no.

Închidere si deschidere rapidã: esti crud

Lasându-l s sã atârne: ramânem prieteni

Facându-ti vânt alene: sunt maritatã

Facându-ti vânt cu grabã: sunt logoditã

Punându-l pe buze: sãrutã-mã

Deschizându-l lent: asteaptã-mã

Deschizându-l cu stânga: vino sã-mi vorbesti

Lovind usor, cu el închis, mâna stângã: scrie-mi

Semi-închis în dreapta peste mâna stângã : nu pot

Deschis, acoperind gura: sunt singurã

De din Valle de Viñales

2010-01-29T09:11:00.000-08:00

si cafeaua lui Hernandez...

Hotarât Viñales are peisaje unice si spectaculoase, probabil printre cele mai impresionante din Cuba si din Caraibe. Si acolo am bãut cea mai bunã cafea din viata mea, adusã de pe plantatie si prãjitã în casã. Pe drum ne-am oprit la altã rezervatie naturalã, în Sierra del Rosario, pe malul lacului San Juan, printre colibe acoperite cu frunze de palmier, de pare stuf, barci priponite si munti padurosi.

În Viñales, un sat mai rãsãrit, am stat pe ulita mare la Eloy si Olga, un cuplu vârstnic si nostim, mai ales domnul, plin de povesti, care gãtea "fricassée" de pui si decora platourile cu mare iscusintã. Un vecin ne-a povestit ca o datã niste turisti au gãsit o broascã tronând în cãsuta rezervatã lor. Don Eloy nu s-a pierdut cu firea ci s-a arãtat mirat ca vizitatorii precedenti si-au uitat animalul de companie. Eu am gãsit doar o sopârlã microscopicã în baie, ceea ce chiar m-a bucurat, pentru cã aparatul meu a reusit sã-i surprindã dungile de pe corp mai bine decât ochii mei.

Atractia principalã din Viñales sunt los mogotes sau cãpitele de fân, stânci carstice fabuloase, rotunjite si acoperite de vegetatie, care se itesc ici colo pe cuprinsul câmpiei, precum clãile de fân ale uriasilor, strãpunse de grote si galerii subterane. În prima zi n-am fãcut decât sã ne plimbãm agale în recunoastere, am nimerit la o ciudatã grãdinã botanicã, o initiativã privatã, aflatã în grija lui Cari, cu pãpusi agãtate de crengi si vizitatã de vulturii aura tiñosa. Am cules de pe jos câteva portocale amare, pentru folosintã ulterioarã, înlocuiesc cu succes lamâia în salate si cocteiluri. Pe ulitã apãreau si cãlãreti, sau un car cu boi care venea iavas-iavas. Spre capul satului se vindea cu mare spor guarapo, tulpinile de trestie strânse mãnunchi erau îndesate într-o presã nemiloasã care le storcea de sucul dulce, prea dulce chiar pentru gustul meu, servit apoi cu gheatã în pahare clãtite la repezealã. Am luat si provizie la sticla de apã de 500ml, ne-am gândit cã merge cu suc de portocale si rom, si aveam dreptate. Apusul ne-a prins pe sosea, cu muntii în zare, lângã un câmp cu flori, o plantatie probabil, asadar am profitat din plin de luminile gingase si schimbãtoare.

Am gãsit brânzã, un fel de cascaval, spre marea noastrã surprindere, la fabulosul pret de 8 dolari locali, si unt, 1CUC pachetelul. O sticlã de rom, rosii la tarabã, si gata cina, ba chiar si senvisurile de a doua zi. Adrian îsi uitase periuta, si singura disponibilã era una portocalie cu maimuticã, pentru vârste si dinti fragezi. Am petrecut seara în cerdac bând rom sã alungãm frigul si stând la povesti.

A doua zi am luat autobuzul turistic de cinci cuci, fãrã ferestre, ceea ce era bine pentru fotografiile din mers, si prost pentru curent. Fãcea din orã în orã turul zonei. Aveam si varianta cal eu (5 cuci ora) sau bicicleta ei, dar nu mã simteam în stare sã mai salt în sa asa curând. (Ne-am oprit la Cueva del Indio - pestera indianului, unde pentru cinci cuci am parcurs vreme de jumãtate de orã o galerie mirificã, urmatã de o plimbare cu barca pe râul San Vicente, care a strapuns piatra calcaroasã pret de un kilometru si continuã apoi sã curgã nestingherit la lumina zilei (sau a lunii, dupã caz).

De acolo pe jos la Cueva José Miguel unde autoritãtii turistice din zonã i-a trãznit sã facã un restaurant în grotã, cu buda sãpatã în stâncã (o senzatie unicã de întoarcere la origini). Întrucât tocmai sosise un grup de turisti francezi, ne-am strecurat în galeria îngustã care se deschidea în peretele de stâncã al restaurantului si dupã nu multã vreme am tras o sperieturã zdravãnã, întrucât la iesirea din pesterã ne-a sãrit în fatã un negru care a scuturat niste crengute pe lângã noi, în timp ce altii fãceau tam-tam alãturi, toti îmbrãcati tare pitoresc. Pasã-mi-te acolo era asezarea sclavilor fugari (Palenque de los Cimarrones) si turistilor li se ofereau senzatii "autentice". În luminis era alt restaurant, unde mâncau aceiasi turisti francezi, vizionând un spectacol afro-cubanez. Am ocolit muntele, ca sã nu revenim prin pesterã, si întrebând de budã s-au prins cei din grota initialã cã n-am plãtit taxa de 1 CUC si ne-am strecurat fraudulos în galeria statului. Autobuzul turistic ne-a preluat iar si ne-a dus în fata unei picturi murale extrem de kitsch - Mural de la Prehistoria, care reproducea naiv bãstinasi si dinozauri, deloc contemporani. De acolo ultima oprire la apus a fost Hotel Los Jazmines, de unde vederea ce se deschidea asupra vãii îti tãia rãsuflarea. Ne-am lecuit imediat cu o piña colada la botul calului, fãcutã cu romul local Guayabita del Piñar, sticla contine si un mini fruct de guayaba. Nu am apucat sã vizitãm însã nici o plantatie de tutun, care se cultivã acolo în abundentã.

Nici la plajele fabuloase din Cayo Jutia si Cayo Levisa n-am fost, am fi avut nevoie de mai mult timp, si nici vremea nu era de partea noastrã. Eloy ne-a arãtat plin de mândrie douã superbe fotografii format mare, trimise din Bruxelles, care înfãtisau ape cristaline si nisip fin. Viñales însã mi-a mers la inimã si sper sã mã întorc într-o bunã zi, în care sã nu mai fie pionieri pe stradã, si nici în general.

Hoinãrind prin Cienfuegos

2010-01-29T06:51:00.000-08:00

Teatrul Tomas Terry unde a cântat cândva Caruso

Perla Sudului era în drum, la o ora si jumãtate din Trinidad, 5 de Havana, un motiv bun sa întrerupem cãlãtoria hurducãitã cu autocarul chinezesc, mai ales cã de data asta orasul nu e la câtiva kilometri de mare, ci pe malul unui golf, si are de douã ori mai multi locuitori decât Trinidad. Ne-a costat doar un cuc în plus sã luãm douã bilete separate, la autobuzul de dimineatã si cel postmeridian.

Întrucât a fost fondat de francezi veniti din Louisiana si Bordeaux, orasul, si mai ales Plaza Mayor, cu parcul José Marti în centru, poartã amprenta stilului neo-clasic din secolul XIX, cu un pas în urma perioadei Belle Époque. În jurul pietei sunt concentrate primãria, liceul, teatrul, palatul culturii, casa artizanilor, catedrala cu vitralii si câteva cârciumi cu staif ca El Paladio, amintiri dintr-o viata mai bunã. Figura lui Che tronând pe o clãdire de colt vegheazã în continuare asupra cuceririlor mãrete si propãsirii socialismului. La artizani ne-a plãcut cel mai mult, nu numai pentru puzderia de obiecte din piele, mãsti si bijuterii din felurite coji si seminte, rochite, pestisori de lemn pictat, tablouri kitsch sau mai putin, copii dupã arme si obiecte taínos, ci si pentru ambianta generalã. Bazarul se afla la parterul unei case vechi, începea sub coloane si continua printre impunãtoare mobile sculptate, pâna pe terasa veselã si inundatã de luminã. S-ar zice cã am fost la cumpãraturi, întrucât m-am ales cu o mascã semnatã de autor, care pãrea unicat, si o agrafã de pãr cu un betisor accesoriu, ambele din coaja unui tip de nucã de cocos. Cel mai mult mi-a plãcut cum combinau lemn de diferite esente si culori sub formã de bijuterii si obiecte decorative. Am o mare afectiune pentru lemn, mi se pare ca emanã caldurã.

Un mister neelucidat a fost cafeneaua El Telégrafo, aflatã în fata comitetului municipal al PCR, pardon, PCC. Curatã, cu lãmpi si mobilã ultima modã, nenumãrate feluri de cafea la preturi imbatabile (35 de centi un espresso), ba chiar cu un biscuit alãturi pentru câtiva bãnuti în plus si o fatã zâmbitoare la bar. Cum s-a pripãsit un asemenea loc care miroase a putrefactie moralã capitalistã în gloriosul Cienfuegos n-am aflat, mai ales cã în Cuba absolut tot e proprietatea statului, care eventual împarte cu investitorii strãini. La prânz am avut altã surprizã, am nimerit la un restaurant în moneda nacional, cu preturi derizorii. La nota de platã preturile s-au dublat ca prin farmec. Explicatie: în meniu nu sunt trecute preturile în CUC, dar ele existã într-o lume paralelã. Prietena mea, româncã fiind, suporta foarte greu sistemul, întrucât îi amintea de al nostru, asadar s-a ridicat val vârtej, m-a lãsat garantie si nu s-a lãsat pânã n-a venit triumfãtoare cu moneda nacional în dinti, desi nu stie spaniolã. Cubanezii rezolvã, noi ne descurcãm, cum ziceam.

La trap în jos la mijloc de Prado des, pânã când devine malecón (falezã) mãrginit de palmieri, din când în când ne depãsea câte o telegutã care servea de taxi.

La un moment dat, când s-au interpus siruri de case între noi si mare, am urcat într-o cotigã, mai mult asa, de amorul artei, pentru cã vãzusem un autobuz care mergea oblu pânã la capãtul (Punta Gorda) promenadei. Acolo am dat peste Palacio del Valle, în stil eclectic: maur, neo-gotic si veneto-bizantin, care exhiba si o negresã coloratã nu numai la piele ci si la caracter, dupã toate aparentele. Locul superb, dar mirosind de la o postã a vizuinã rezervatã turistilor, ne-am tras în poze pânã a venit autobuzul care ne-a întors în centru, unde am mai bãut o cafea la El Telégrafo, cã prea era bunã. În rest nu prea mai aveam ce vedea, fortãreata setecentescã era peste drum de apã, plaja de la Rancho Luna prea departe, si ne-am întors la autogarã la pas. Oricum am avut de asteptat douã ore autocarul care n-a mai venit, ne-au adus un înlocuitor, care a ajuns pe la 11, în loc de nouã jumate'. Si am luat autobuzul pânã acasã, fiind nu ne-am înteles la pret cu taxiurile. Noroc cã aveam un rucsac pentru amândouã.

Palacio del Valle, Punta Gorda, Cienfuegos

Dincolo de Havana - Trinidad

2010-01-26T11:41:00.000-08:00

Întrucât am însirat o poveste sinteticã si la obiect pe un site grozav, îl semnalez aici.

Multi ar crede ca exista numai Varadero si felurite insulite (cayos), plajele albe, apa turcoaz, hoteluri all-inclusive. Am descoperit ca în Cuba exista si Sighisoara (a mai remarcat cineva:) si am pornit într-acolo, ca la pomul lãudat cu sacul. N-a fost nici o problema sã sun din Havana si sã fac rezervare la casa particular. Autocarul Via Azul, pentru care a trebuit sa ne trezim cu noaptea în cap, pleca pe la 8, a oprit de nenumãrate ori prin diverse sate, sau chiar în fata unor case izolate, probabil soferii le duceau una-alta din Havana si luau mâncare. Toate bune, dar pe banii nostri. Nu-i rãu sã-i furi statului, ca si el îi furã pe toti, dar creeazã obiceiuri proaste care se perpetueazã si dupã schimbarea regimului.

În drum am trecut pe lânga rezervatia naturala Cienaga de Zapata (mlastina lui Zapata), cu tot felul de specii endemice de plante si animale, gen Delta Dunãrii. Dupã am continuat spre Playa Giron/Bahia de Cochinos, locul unei "bãtãlii istorice" - 17 aprilie 1961, în care 1511 de contra-revolutionari, la bordul câtorva vase, majoritatea cubanezi din Statele Unite, s-au înfruntat cu 15.000 de oameni din fortele castriste. CIA si guvernul USA au fost implicati în planificarea invaziei. Lozincile care precedau locul faptei culminau cu afisul din capul satului, care exprima mândria primei victorii împotriva imperialismului yanqui. So much for it.

Dupã 6.5 ore, mai mult sau mai putin plãcute (dupã Cienfuegos peisajul a început sã se onduleze si a trecut spre munti pe stânga, mare pe dreapta), am poposit în Trinidad. Gazda, Nancy, a venit sã ne astepte la autogarã, stia ea ce stia, la sârma care separa pasagerii de oras se îndesau gazdele în cãutare de turisti, care un mini-poster cu fotografii, care cu o carte de vizitã. Era o zi înnoratã si rãcoroasã, eu m-am urcat iar în ce turle am gãsit pe acolo si am misunat pe strãzi. De mâncare am gasit pizza localã vândutã din fereastrã cu 25 de centi si ceva fripturã si salata la un restaurant bodegã. Nu prea eram cu chef, orasul era micut si ni s-a pãrut cam lung drumul cu autocarul, pentru atâta lucru. Farmecul era cã Trinidad a rãmas intact din sec. XVIII, dar semãna suspect de bine cu zona Transilvaniei: acoperisuri frumoase de tiglã, strãzi pavate cu piatrã cubicã, case colorate lipite unele de altele. Dacã te îndepãrtai de centru, ceea ce nu era greu, mizeria rãsãrea dintre culori precum ciolanele unui cersetor prin hainele desirate. Se vedea de la postã cã turismul e cam singura sursã de venit, ceea ce ne-a confirmat si un localnic de la un muzeu local. O fetitã pe care am fotografiat-o ne-a cerut un pix, o negresã în piatã ne-a întrebat dacã nu avem un tricou sã-i dãm si ei, un nene ne-a cerut bani. Nu-i de muncã, fabrica de bomboane din apropiere e închisã. Poate din cauza asta nu mai sunt bomboane cubaneze în România.

Seara era a doua noapte de galã a festivalului Semana de la cultura, am rezistat eroic frigului si i-am privit pe tinerii balerini contemporani de la Endedans, urmati de niste tinere împopotonate cu pene de strut verzi care dãdeau strasnic din tot ce aveau, un cântãret patetic si un grup de dans folcloric. Nu am rezistat pâna la sfârsit, un comic de cãmin cultural punând capãt distractiei.

A doua zi am dejunat interesant, cu guava în trei forme de agregare: fruct, gem, suc, patru bucãtele de brânzã excelentã, rosii, pâine, unt si cafea. 3 CUC. Mai vrei si-un ou, mai pui un CUC. Dupã care a venit sã mã ia ca din oalã omul cu caii, de care eu de-abia întrebasem dacã existã cu o zi înainte. Mâna destinului am zis, si am plecat spre muntii din zare, eu si vãrul omului. Probabil tartorul avea un grup de turisti cu altã destinatie. 20 de CUC e rezonabil, pentru trei ore dus-întors de bãtut coapsele de sea, plus mers prin pãdure pânã la cascada seacã. Am traversat practic toatã valea, printre câmpuri, palmieri, vaci cu vitei, cãlãreti rurali, capre si câte o ogradã. Am zãrit si ceva pãsãret sãlbatic, greu de zis din mers ce era cu el, cred cã si prepelite, ghidul le-a zis codornices. Io nu prea stiu care-i potârniche si care-i prepelitã, da' erau mici, sãracele.

La întors am vãzut cã ratasem autobuzul pentru faimoasa plajã Ancon, si am reusit sã mergem cu un vechi Chevrolet sau ce era, la Boca, numele-i vine de la gura râului care se varsã acolo. Cum necum, desi era vânt, am reusit sã mã îmbãiez, apa era minunatã, limpede si cãldutã, ba chiar am vãzut arici de mari prinsi de stânci si un banc de Caribbean Blue Tang.

Nu ne-am despãrtit cu pãrere de rãu de Trinidad, dar mi-ar fi plãcut sã mai stau sã explorez zona, sã mã duc de pildã în zona muntelui Topes de Collantes unde se practica eco-turismul, sau sã vãd Valle de los Ingenios, unde s-a cultivat intens trestia de zahãr în secolul XVIII si se poate merge si cu trenul cu aburi, turistic, evident. Tot pe acolo le-au dat la cap celor care s-au împotrivit victoriei revolutiei pânã în 1964 (Rebeliunea din Escambray), inclusiv au deportat o parte din tãranii revoltati, cei care au scãpat de închisori si executie. O parte din rebelii ãstia au luptat alãturi de armata lui Fidel, ca sã scape de dictatura lui Batista, dar nu le-au plãcut consecintele comuniste. Bineînteles, asta nu scrie nicãieri, noroc cu Wikipedia.

La Habana, partial

2010-01-20T08:18:00.000-08:00

Nu stiu sã vorbesc despre Habana. Mã copleseste încã, nu numai vizual, cu somptuozitatea si generozitatea arhitecturii coloniale (tavane înalte, camere vaste), lãrgimea bulevardelor, vegetatia luxuriantã, culorile vii, automobilele din frumosii ani '50 pe lângã Lada, Moskvici, Coco si bicitaxi, întunecimea strãzilor noaptea, fermecãtorul Malecon, soseaua de la marginea mãrii pe care te poti plimba la nesfârsit admirând nuantele de albastru si turcoaz si inhalând briza marinã. Mã copleseste prin simplitatea si cãldura care sunt firescul relatiilor umane de acolo. Nu-i vorbã, am avut parte si de chelneri indiferenti si distrati, dar impresia generalã a fost de grijã unii fatã de ceilalti, ca nicãieri în alte mari orase. La traversare, la coadã la bancã, în autobuz, la piatã, în muzee. Am simtit o mare dozã de ingenuitate, o deschidere pentru dialog (cum eram si noi înainte de '89, însetati de informatie, extrem de curiosi fatã de strãini, de ceea ce vine din afara insulei). Nu am avut nici o problemã circulând cu autobuzele municipale, erau 40 de centi CUP care trebuiau pusi în cutia soferului, noi puneam un peso pentru amândouã. Veneau destul de des si le-am prins foarte aglomerate numai pe la 6 seara în centru, am ajuns sa luãm unul si pe la 12 noaptea, întorcându-ne de la Trinidad, pentru cã nu ne întelegeam cu taxiul. Problema cu taximetristii era cã n-aveau sã-ti dea restul si umflau pretul, iar aparatul vesnic nu functiona.

Ca si în alte tãri sudice, la fiecare colt ni se fãceau complimente, dar întotdeauna amândurora. Multumeam zâmbind larg. Sau eram salutate cu un simplu Hola si rãspundeam la fel, nu mã costa nimic. De cele mai multe ori nici nu încercau sã se întindã la vorbã. Singurii care mã cãlcau pe nervi erau cei care încercau sã ne abordeze cu "Where you from?", se pare ca e fraza care a prins cel mai bine.

Despre Habana Vieja ar fi prea multe si prea putine de scris, e centrul istoric, matca orasului, cu biserici vechi: Catedrala San Cristobal de la Habana si Basilica Menor de San Francisco de Asis, cãrora le-am vizitat clopotnitele; impunãtorul Capitoliu fost sediu al Senatului; Muzeul National de Bellas Artes unde figura si românul Sandu Darie; Gran Teatro; barurile lui Hemingway Floridita si Bodeguita del Medio (unde n-am poposit pentru cã ni s-au pãrut tourist traps). Pietele erau extraordinare: Plaza de Armas, Plaza de la Catedral si Plaza Vieja, ca si Parque Central, pe malul apei. Palacio de los Artesanos avea un patio plin de plante si trei caturi cu arcade si coloane, pe unde se rãtãciserã oglinzi si mobile sculptate. Cãzile de marmurã în formã de melci marini din fostul palat al Guvernatorului spaniol le mai visez si acum. Am avut norocul sã ne ducã un bãiat drãgut, Johan, prin tot hotelul Raquel, proaspãt renovat, cu detalii neo-clasice si Art Nouveau de-mi venea sã rãmân acolo. Casa de la Infusiones ne-a încântat cu cei opt muzicieni care cântau toatã dupã amiaza, un vitraliu Art Nouveau fabulos si amintirea lui Eça de Queiroz, unul dintre scriitorii portughezi dragi mie. Când ne-am dus prima oarã chelnerul mi-a dat cartela lui ca sã-l sun pe Adrian, ba chiar m-a condus la restaurantul de alãturi unde era telefonul public.

10 de octubre, unde stãtea mama Olga, e un cartier popular modest, cam la un sfert de orã, douãzeci de minute de centru cu autobuzul. 10 octombrie 1868 marcheazã începutul primului rãzboi de independentã împotriva guvernãrii spaniole, rãzboiul de 10 ani. Chiar si acolo, unde strãdutele sunt umile, arhitectura era impresionantã, cu duble loggii, la etaj si parter, menite sã te protejeze de soarele prea puternic (de care noi n-am prea avut parte). Pe marginea strãzii ici colo erau palmieri si din curti se iteau mãnunchiurile în culorii vii de bougainvillea. Am fãcut fotografii de pe colina strajuitã de bisericuta Jesus del Monte. Din mers, printre case decãzute si modele de kitsch contemporan, mai zãresti si câte una scãpatã ca prin minune. Asta pentru cã nici nu-i usor sã te muti. Nu-ti poti vinde casa, poti doar sã o schimbi, am vãzut chiar anunturi scrise de mânã pe carton "se permuta" si puse la intrare. Magazine pe cartelã goale, sau cu o coditã pentru ceapã, yucca, sau ce se "dã" în ziua aia. Coadã la autobuz.Un magazin în CUC unde am gãsit conserve de legume si fructe, sucuri, supe la plic, lapte praf si mere importate la 45 de centi. Senvisuri cu chifle si carne de purcel de lapte la cinci CUP, omul rãdea pulpa cu un cutitoi. Oameni care stau pe stradã de vorbã sau zac si se uitã în zare. La casa de schimb o bãtrânicã deschidea discret cutia de pe genunchi unde avea prãjituri la vânzare, îl altã zi în centru aveam sã vãd un bãiat cu iubita pe genunchi si un tort paralelipipedic si cremos în mâna deschisã larg.

El Vedado (vedada - interzisã, pentru cã era strategicã pentru apãrarea orasului, de-abia dupã 1859 a fost deschisã constructiilor) e zona burgheziei de dupã 1920, în stil neo-clasic si Art Deco, cu strãzi paralele si perpendiculare, marginite de copaci, ordonate dupã cifre si litere: de la 1 la 29 - numere impare; si de la A la O. 23 sau La Rampa traverseazã cartierul de la mare la râul care desparte Vedado de Miramar, unul dintre cartierele rezidentiale actuale. G mai este numitã si Presidentes, din cauza monumentelor de rigoare, si este foarte largã, ca si Paseo, pentru a facilita accesul brizei marine care rãcoreste orasul ars de soare. Dupã Paseo se terminã cu alfabetul si încep strãzile de la 2 la 26. Vedado mi-a amintit de zona Dorobanti, acolo îsi are rezidenta si ambasadorul Marii Britanii, dar strãzile noastre cu nume de capitale par meschine pe lângã ale lor. La marginea mãrii, pe Malecon, se aflã multe hoteluri mari, de retea (Melia) sau nu - El Nacional, splendidã creatie a anilor 1930. În trecere zãresti vile magnifice itindu-se dintre palmieri, bougainvillea, calliandra cu capul rosu (powderpuff).

La piata de pe 19 între A si B am gãsit papaya, guava, portocale de un portocaliu verzui murdar, care erau bune pânã la urmã (dar nu se vând la export care vrea numai culorii vii), ananas, swiss chard, ardei, ceapã verde si rosii palide, dar gustoase. Am primit restul la CUC în CUP fãrã probleme, zâmbete largi si glume. Cu pungile era mai greu, trebuiau cumpãrate la intrare. Pe 19 cu 4 am gãsit si o pescãrie cu un peste mare, fioros si congelat cu coada-n sus pe tejghea. Pentru 1.50 CUC am luat un kil de file de somn (claria) bocnã. Crevetii erau vreo 3 si ceva, tot înghetati de moarte si ei. Se pare cã peste proaspãt existã numai la unditã si pe misterioasa piatã neagrã, care-i la fel de greu de pãtruns ca ritualurile francmasonice.

În magazinele în CUC din Vedado nu am vãzut unt, nici miere, am gãsit în schimb miere la Trinidad si unt la Viñales. Credeam cã în Cuba nu se face brânzã. Ba, se face, oficial era 8 CUC în Piñar del Rio. În Trinidad se gãsea si cu 30 CUP, dar trebuia sã cunosti un producãtor, sau pe cineva care îl cunoaste. Pentru cã am prins un val de frig am vrut sã ne cumpãrãm vreo geacã subtire sau bluze cu mânecã lungã. Nu am gãsit nicãieri altceva decât blugi, tricouri, maieuri, rochite din tricot, la preturi prohibitive. Un tricou subtirel cu mânecã lungã costa vreo 23 CUC adicã vreo 25 de canadieni. La salariile lor probabil cã toatã lumea se îmbracã cu ce primesc de afarã sau de la turisti, cei care n-au de acolo, cumpãrã de la ceilalti.

Românii se descurcã, cubanezii "rezolvã". A rezolva înseamnã sã mergi împotriva curentului, conform sistemului de pe lângã sistem. Si în Cuba se sustrag marfã si materiale din fabrici, birouri, spitale, farmacii, care ajung pe piata paralelã. Cu salarii de 15-20 de cuci pe lunã, cel mai greu sunt de obtinut banii, si asta nu spun eu, ci o prietenã care a renuntat sã mai predea la universitate, pentru cã nu era rentabil. Asa ajung si profesorii pianisti sau maseuze, sau inginerii taximetristi. Hay que resolver. Cu toate astea am vãzut cã multi nu si-au pierdut simtul umorului, ba din contrã, îl au foarte dezvoltat. Sã te plângi nu rezolvã nimic, de altfel.

Cuba la prima vedere

2010-01-19T19:10:00.000-08:00

Prima mea întâlnire cu fosta perlã a Antilelor (desi nici o insulã din Caraibe nu mai vãdeste gloria trecutã a domniei zahãrului pentru export), dupã bomboanele cubaneze, a fost "El palacio de las blanquisimas mofetas" de Reinaldo Arenas, tradus impropriu în românã "Castelul". O carte îmbibatã de mireasma goiavelor, de pasiuni, trãdãri, lacrimi si sânge. Tristã dar mustind de viatã. La Salsa You&Me pe 11 Iunie l-am cunoscut pe Angel, care studiase chimia în România si a fost DJ acolo în perioada de început.

A venit apoi muzica celor de la Buena Vista Social Club, Bebo y Cigala, Chucho Valdés. Un profesor din facultate mi l-a prezentat pe Alejo Carpentier "Los pasos perdidos", dupã l-am cãutat eu - "Ritualul primãverii", "Recursul la metoda" si "Le royaume de ce monde". Au urmat filmele "Azucar amarga" si "Fresas y chocolate", nu pentru cã as fi cãutat Cuba în disperare, ci pentru cã în interesul meu pentru tot ce era hispanic sau latino-american mi-au rãsãrit în cale. Asa s-a întâmplat si cu si o altã carte fabuloasã "El mundo alucinante", de acelasi fabulos Reinaldo Arenas, înainte de filmul "Antes que anochezca" inspirat de autobiografia lui. Stiam vag cine era Che Guevara, si ca Fidel era lider maximo. Dupã ce am colindat Caraibele vreme de trei ani la bord de navã, vãzând cum ocolim Cuba din toate pãrtile, dorinta mea de a vedea cea mai mare dintre insulele din jur a devenit arzãtoare. În Jamaica am prins drag de Alicia, care lucra acolo ca ghid, o mulatrã plinã de viatã, dar si foarte educatã. Am poposit la Montréal, am cunoscut o vecinã cubanezã maritatã cu un iranian, foarte simpaticã, care mi-a explicat cã bãrbatii cubanezi nu-s de încredere.

Si pe 13 iunie 2007 am întâlnit eu unul care era, apoi ideea de a merge în Cuba s-a cristalizat fiind împreunã. Mi se pare cã lucrurile s-au potrivit foarte bine, evident as fi trãit altfel cãlãtoria asta dacã Adrian n-ar fi facut parte din viata mea.

Unul dintre scopurile principale a fost sã-i cunosc mama, bunicul si casa în care a crescut, prietenii, extizându-mã la Habana si ceea ce puteam vedea din Cuba în numai douã sãptãmâni, pentru cã o fi ea insulã, dar e cât jumãtate din România, cu trenuri foarte lente si sosele proaste.

Am ajuns noaptea pe rãcoare, împreunã cu noi sosise si un val de frig. Asadar mitul tropicelor deja picase. Cel al salsei non-stop îmi fusese distrus demult, pentru cã Adrian nu danseazã decât la petreceri, si nici atunci cu mare avânt (el zice cã e mulatru intelectual). Romul si berea mai acãtãrii se vând numai în pesos convertibili sau echivalentul lor în moneda nacional, ceea ce depãseste cu multe puterea de cumpãrare a majoritãtii. Rãmãsese iluzia unui popor oarecum ingenuu, dupã spusele lui Adrian, cu o capacitate impresionantã de a spera, a lupta, si a se bucura. Îmi spusese si Angel în România la un moment dat, la un concert de muzicã africanã, cã în Cuba oamenii ar fi reactionat mult mai vioi, dansând din rãsputeri. Bãnuiesc cã sângele african apã nu se face, din cauza asta si brazilienii sunt cel mai vesel si dansator popor din America de Sud.

Am venit cu bani lichizi la mine, stiam cã e dificil sa plãtesti cu cardul sau sã scoti cash de pe el. Toti dolarii trebuie schimbati în CUC (CUban Convertible peso), dar poti schimba si în CUP (CUban Peso) 1CUC = 24CUP. Cucul e o monedã practic inventatã pentru a putea centraliza toatã valuta care intrã în tarã, si care e schimbatã cam cu 15% sub pretul pietei, adicã un dolar canadian valora, dupã ei, 85 de centi CUC si vreo 20 de pesos CUP. Ne-am dus acasa cu un Moskvici opintit si gâfâit, Elias fãcea ilegal pe taximetristul, masina nu era într-o stare suficient de bunã ca sã poatã obtine permis pentru asta. În beznã zãream lozinci pictate pe zidurile din drum. Casa era umedã, cu pete mari de igrasie, si extrem de austerã. Olga ne cumpãrase un pat special, cu o sumã echivalentã cu salariul mediu cam pe 6 luni, si ne pusese niste cearsafuri noi cu floricele, din poliester 100%. În interior existau numai douã usi: la baie si la camera mamei. Interioarele fiind foarte înalte, de aproximativ 4 metri, usile aveau vreo 3, si când s-au degradat, n-au putut fi înlocuite. Toate lustrele aveau becuri de neon, si nici o fereastrã nu avea geamuri, numai obloane de lemn, închise pe dinãuntru. Ziua intra o luminã firavã prin bucãtile de geam plasat hãt deasupra obloanelor de un stat de om. Apa nu exista decât rece, desi baia era amenajatã corect, asadar am încãlzit oleacã pe aragaz ca sã ne putem spãla. Nu conteazã, am trãit experiente asemãnãtoare si în iernile anilor 80, când încãlzeam apã pe aragazul de voiaj cumpãrat de mama de la Praga, pentru cã nu aveam presiune la gaze.

Bunicul are 95 de ani si e bolnav, acum suferã cu gâtul, are un fel de bronsitã agravatã probabil de temperaturile de 15 - 20 de grade pe care le-am prins noi acolo si de umezeala din casã. Cu toate astea nu si-a pierdut simtul umorului, nici toti dintii. Când râdea prea tare amintindu-si de aventurile din tinerete (sãraca bunicã) i se pornea o tuse gâjâitã si sufocantã. Îsi petrecea ziua si noaptea în camera umbroasã, dormind sau semi-treaz, uneori se trezea noaptea tusind cumplit si scuipând, apoi începea sã vorbeascã cu oameni care au pãrãsit de mult lumea aceasta. La un moment dat a început sã latre si câinele vecinului, plasticul de pe salteaua de sub noi fosnea (mamei lui Adrian i s-a pãrut mai întelept sã nu-l scoatã) si cearsafurile de poliester mã fãceau sã mã simt înfãsuratã în perdea. Desi ale mele sunt de bumbac si în Cuba nu prea am vãzut asemenea accesorii. Mã simteam într-un roman de Reinaldo Arenas sau Garcia Marquez. Nu am avut alt remediu decât sã râdem pe tema asta, desi Adrian se gândea ca mama lui trãieste asa 365 de zile pe an, ceea ce îi îngheta râsul.

Olga a fost editor de carte, are 66 de ani si încã lucreazã de acasã, nu se plânge si nu le cere bani bãietilor, se multumeste cu ce îi trimit ei. Marunticã, cu pãrul scurt cãrunt si privirea vie sub ochelari, e o femeie extraordinar de stoicã, nu se plânge, nici nu scuzã regimul, e mâhnitã ca o tarã prosperã în copilãria ei a decãzut în halul ãsta, si cã toti o duc greu, mai ales pentru cã a crezut în Revolutie la începuturile ei, s-a dedat trup si suflet cauzei, a lucrat si în Angola. Dar nu se lamenteazã. Comunismul în Cuba nu a fost impus ca în România, ci primit cu bratele deschise pânã când si-au dat seama de costurile umane, sociale si economice. Initial a pornit ca o revolutie nationalistã, împotriva dictacturii lui Batista, promitând apoi egalitate, libertate si fraternitate, care urmau sã fie distribuite pe cartelã, dupã ce se confisca tot.

A doua zi am scos plasticul de pe saltea, am gãsit si cearsafuri albe de bumbac, dar bunicul a avut o noapte la fel de agitatã, si noi cu el. Acea duminicã am petrecut-o în casã cu Olga privind fotografii si ascultând povesti, cercetarea asupra exportului de sclavi din Angola, cum a stat cinci luni la Paris si se ducea la Luvru în fiecare duminicã, excursia la Moscova, St. Peterburg si Kiev. Cum a înselat-o sotul ei prima oarã, când a fost trimis sã lucreze în altã provincie, desi ea si mama lui l-au întretinut în timpul facultãtii. Am gãtit împreunã si am asteptat sã revinã Adrian de la fostii lui colegi de la atelierul grafic al bisericii catolice. Spune ca singurele optiuni în Cuba sunt "Cristo o Castro". Olga avea în casã un salam si niste cârnati aduse de cineva din provincie, bune, orez, fasole neagrã, ceapã, pâine, yuca, un pachet de paste si banane verzi. În afarã de banane si carne, toate erau ratia de pe cartelã. Ulei primesc o canã pe lunã. Dimineatã ne-a dat pâine goalã cu ceai. Am aflat mai apoi cã se gãsesc fructe si legume la piatã, la preturi în CUP, dar probabil nu-i stãtea în fire sã mãnânce asa ceva, a preferat sã cumpere hârtie igienicã, sã fie când venim noi. 2 CUC patru pachete.

Luni am pornit sã cãutãm camerã pentru prietena noastrã care urma sã soseascã în aceeasi noapte, si un Internet, pe care l-am gãsit în casa unor jurnalisti, ea fiind chiar o scriitoare premiatã care mi-a dãruit douã cãrti si mi-a împrumutat un pulovãr în caz cã-mi va fi si mai frig. Casa era superbã, cu peretii acoperiti cu tablouri, lustrã de Murano, coloane clasice si obiecte Art Nouveau. Biblioteca acoperea trei pereti. Dar bucãtãria se vedea cã era cam goalã, unele mobile foarte uzate, ca si hainele lor. Ei mi-au dat si adresele câtorva piete bine aprovizionate. Mergând prin cartier am vãzut cã fusese cândva înstãrit, dar caldarâmul era deteriorat si luxurianta vegetatiei nu reusea sã mascheze casele dãrãpãnate.

Cãutând camerã am fost la fiica unei contese, cam de vârsta mamei mele, care cunostea multã lume. În Vedado, cartierul select al anilor 20 - 50, lucrurile stãteau ceva mai bine decât în popularul 10 de octubre, si totusi decadenta se simtea si acolo. Datoritã Leticiei, care avea si ea o casã enormã, cu salonul ocupând toatã fatada si camere impunãtoare, am gãsit o camerã care aratã ca la carte, cu perdele si cuverturã matlasatã asortatã. Tot fãrã geamuri, doar cu obloane la ferestre, care lãsau sã treacã tot zgomotul din bulevard si frigul de afarã. 30 de CUC, am bãtut palma. În drum spre casã am cãzut de acord cu Adrian sã stau si eu acolo, ca el sa aibã timp de mama lui, pe care nu o mai vãzuse de patru ani, si de prieteni, în timp ce eu urma sã hãlãduiesc prin locurile de pelerinaj turistic cu prietena mea, urmând sã ne vedem cu totii serile. A fost un aranjament care a functionat bine pentru toti pânã la urmã, desi nici mie, nici lui, nu ne convenea prea tare sã ne separãm. Asa am evitat ca eu sã intervin în discutiile cu Olga, de care oricum am prins mare drag, si ea de mine, desi pe cealaltã norã nu o poate suferi, mi-a spus cã eu am grijã de Adrian, si cealaltã nici mãcar de copii nu prea are, nici de muncã nu si-a gãsit în Canada. De, nu cravata face pionierul!

Ay, Cuba, contesa descultã

2010-01-16T17:50:00.000-08:00

M-am întors, cu sufletul greu cã mã întorc într-o tarã unde înca mã simt strãinã dupã 5 ani. M-am întors îndrãgostitã de Cuba, de Habana si Viñales, cu noi prieteni, peste 700 de fotografii, o mascã, o carte si douã sticle de rom. M-am întors plinã de dorinta de a mã întoarce acolo. Desi a fost rãcoare, am înotat o singurã datã, cãlãritul mi-a tãbãcit o parte sensibilã si Trinidad nu a meritat sã cãlãtorim aproape 7 ore cu autobuzul. Desi eram sãtulã încã de la sosire de toate imaginile gretoase de propagandã si mi-am dorit fierbinte si destul de des un dus cald cu presiune si o salatã.

Cuba m-a cucerit nu numai prin varietatea reliefului si vegetatia luxuriantã, ci si prin veselia, demnitatea si bunul simt de care dau dovadã locuitorii ei, în ciuda conditiilor precare si a multor lipsuri. În nici una din tãrile pe care le-am cutreierat nu am vãzut atâta curtenie si grijã fatã de ceilalti. N-am auzit pe nimeni înjurând pe stradã sau în autobuze, n-am zãrit nici picior de mitocan. Iar cubanezii sunt printre cei mai curati si mai îngrijiti oameni pe care i-am cunoscut, desi nu au nici resurse financiare, nici ofertã de produse. Dupã cum mi-a spus o prietenã (fiicã de contesã, de vârsta mamei, în casa enormã care a vãzut zile mult mai bune), s-ar putea sã întrezãresti oameni cu haine cârpite, dar nu rupte. Nu am auzit pe nimeni plângându-se jalnic si steril. Da, mi s-au cerut bani de vreo douã ori în doua saptãmâni, sau un fard/ruj/tricou în varii ocazii. Dar impresia generalã a fost de ospitalitate si demnitate în conditiile extreme: salariul unui profesor sau medic se situeazã între 20 si 30 de dolari; majoritatea magazinelor functioneazã numai în monedã convertibilã si preturile de multe ori sunt compatibile cu cele din Canada sau România; haine pur si simplu nu se gãsesc nici mãcar în capitalã, numai blugi si tricouri la preturi halucinante. Economia subteranã paralelã mentine de fapt societatea în functiune.

Una peste alta, as mai fi stat cu mare drag, am avut un tonus extraordinar cât m-am preumblat prin Habana, Trinidad, Cienfuegos si Viñales, umbrit doar de mâhnirea pe care nu poti sã nu o simti într-o tarã atât de frumoasã si de bogatã, si atât de batjocoritã cu toatã frumusetea si bogãtia ei.

P.S. Multumesc anonimului care mi-a semnalat un fragment din Pedro Juan Gutiérrez - Pobre Diablo, am regasit pe firul lui unul mai lung care reproduce La Habana asa cum e. In Spanish only. Poate ca si eu sunt "un explorator, un amarât nesatisfacut, nesãtul, care cautã disperat chiar dacã n-am stiut niciodatã exact ceea ce caut. Se pare ca e doar un instinct natural si sãlbatic“ (Soy un explorador, un pobre diablo insatisfecho, insaciable, que busca desesperadamente aunque nunca he sabido exactamente qué busco. Parece que es sólo un instinto natural y salvaje)

Absentã motivatã

2010-01-02T07:16:00.000-08:00

Una dintre variantele de status de pe Messenger e Gone fishing.

Gone walking, photographing, dreaming, swimming, hiking, horseback riding, gone to know people and places. În cea mai mare, mai interesantã si mai oropsitã insulã din Caraibe. 11 milioane de locuitori, cel putin înca 2 în diaspora si un Lider Maximo.

Sursa foto: http://www.netssa.com/image/Cubasatelite.jpg

Bagaje pentru Cuba

2009-12-31T07:04:00.001-08:00

- Sampon si balsam - 200ml, pline

- Sapunuri - 4

- Paste de dinti - 2 mari

- Periute de dinti (ale noastre si doua noi)

- Hârtie igienica - 4

- Doze de detergent - 4

- Prosoape - 2 mari si 2 mici

- Cafea - 500g

- Protectie solara si post-expunere - de 15, de 30 si aloe vera

În afarã de protectia solarã toate celelalte, câte prisosesc, vor ramâne acolo. Nu sunt produse accesibile pe piatã, iar dacã sunt, preturile le depãsesc cu mult valoarea. Mã întreb cum aratã el papel sanitario acolo, dacã e mov, asprã si taiatã strâmb, ca cea pre-'89. Mai luãm un hard-disk portabil si un încarcãtor de baterii, în afarã de cadourile de rigoare. Urmeazã amintiri din epoca de aur...la umbra palmierilor.

Pânã atunci, iatã ratiile de la începutul lui 2009, asta e mâncarea distribuitã gratuit; cu salarii de 16 - 24 de dolari pe lunã, dacã n-ai rude afarã, nu poti cumpãra mare lucru în plus. Dacã ai si-ti trimit dolari, existã "shop".

Orez (3.5k/luna)

Zahãr (2.5 k/luna, alb si brun)

Fasole neagra/rosie (500g/luna)

Pasta de soia (230g/luna)

Paste (500g/luna)

Ulei (230 ml/luna)

10 ouã

Sare (340g/luna)

Café (115g/luna)

Pâine 125g/zi

Carne, când se poate, cam un fel diferit o datã la doua saptãmâni, au primit jumãtate de kilogram de carne tocatã de vitã de ziua nationalã, tot pe cartelã. Lapte numai pentru copiii sub 7 ani, 1 litru pe zi. A fost anuntatã abolirea cartelei, deci cei care nu se "descurcã" (resolver), vor trãi nu se stie cu ce.

Evident, nu voi putea rata o cãlãtorie în cãmilã. Nu pe cãmilã, nu suntem în India sau America de Sud totusi, se cãlãtoreste în interior.

De aici: http://havanajournal.com/culture/entry/camellos-and-public-transportation-in-cuba-7711/

Sunt trei autobuze sudate între ele si purtate de un camion. Pink and cute, pot duce pânã la 300 de pasageri.

Binecuvântari

2009-12-26T08:46:00.000-08:00

A fost, si mai este, un Craciun frumos, îndestulat cu dragoste, cãldurã si luminã, în ciuda bombãnelilor mele si a sastisirii premergãtoare. Oamenii minunati din jurul meu au stiut sã-mi aducã starea de suflet necesarã bucuriei sãrbãtorii. Cineva, acolo sus, mã iubeste, si aici jos, mai departe si mai aproape, mai multi îngeri poligloti.

Cu Gisela si Niky la Balèze

Cineva a scris pe zãpada din fata casei mele

Cãsuta din vis, ninsã printre brazi

Lumina din si dincolo de fereastrã

Crãciunite si reni

Kirsten hamburgheza, Juan catalan, Filip ot Bulgaria, Andrea von Schwarzwald, Petter vikingul si pisica.

Panettone, Marsala în pahare si Kirsten's sweet treats (vaaai, ce rãsfat:)

Happy Holidays/ Joyeuses Fêtes

2009-12-21T12:42:00.000-08:00

Nu e politically correct, ci chiar lipsit de tact sã urezi Crãciun Fericit în dreapta si în stânga, din cauza asta sintagmele încetãtenite pentru vremea Crãciunului sunt temps des fêtes si holiday season. Le e mai usor comerciantilor sã-i atragã astfel si pe pakistanezi, maghrebini, indieni, si alte natii necrestine. Crãciunul e doar shopping season, de ce sã-l acaparãm noi, crestinii? Cã ni se trage de la Saturnalii sau Soarele Nebiruit , probabil si Yule, si de fapt habar n-avem când s-a nãscut Isus (poate era în zodia Vãrsatorului, doar predica iubirea universalã, sau a Pestilor, cã doar ãsta a fost simbolul secret al crestinilor de la începuturi) e un fapt secundar. Oricum în Québec bisericile abandonate pot fi transformate în condominium, Domnul fie cu tine.

Recunosc, lehamitea care mã ia pe sus în asemenea ocazii tocmai îsi atinge apogeul. Mi-ar plãcea sã fiu într-un sat de munte din România. Undeva în Maramures sau Bucovina, unde obiceiurile pãgâne au fãcut casã bunã cu cele crestine, si "mascatii" nu sunt brigada anti-tero. Probabil n-as putea mânca mare lucru pe-acolo, doar o mãmãligã cu ceva, porcul fiind animalul nostru sfânt, simbolic si sacrificial, dupã cum se si povesteste. Nu mor eu de la mirosul de sarmale, dar de la cârnati lesin cu sigurantã, si nu de poftã. Dar m-as simti bine printre ce-a mai rãmas din oamenii de acolo. Aici românii îsi umflã frigiderul, dau eventual o raitã pe la bisericã si se înroleazã în hoarda de shopping, în semn de integrare deplinã, mai ales pe 26 decembrie, Boxing Day, ziua reducerilor si coada cozilor.

Mi-e dor de casã, de casa noastrã din copilãrie, de mesele si vizitele de familie. Noi eram putini, la un moment dat eu, mama si bunicii, cu ceva variatii pe parcurs, ramânând într-un final cu mama si sora mea. Dar eram legati de tot felul de neamuri si rubedenii, veri de-ai bunicului si de-ai bunicii, mai aromâni si mai sasi, dupã caz, între Crãciun si Anul Nou nu mai pridideam cu sãrbãtoritul. Acum avem niste veri în Orlando, Florida, pe care de-abia i-am regãsit, o verisoarã la Paris, un vãr la NY. Cu pãrintii lor ne vorbeam si ne vizitam, ne veneau felicitãrile negresit de la Salbertrand si München. Cum necum de sãrbãtori aveam cele cuvenite, dar mai ales ni se lumina casa de la micii colindãtori si de la oaspeti. Mi-e dor de bunici, de unchii si mãtusile mele, care, vai, au plecat dintre noi, mi-e dor de lumea pe care si-o croiserã ei si în care am crescut cu lipsuri si bombãneli, dar multa dragoste si multã frumusete, care crestea în cozonaci, în O Tannenbaum (rãmãsitele de culturã germanã din familie), în agitatia si bucuria de a împãrtãsi a acelor zile. Nici cu douã kilograme de somon afumat, un banc de stridii si valuri de sampanie nu le mai pot recupera. Mã tem cã pentru moment Crãciunul e pentru mine un timp al amintirii si al tristetii, si as vrea sa treacã repede si sã plec în Cuba, doar asa sunt eu cel mai fericitã, tot pe drum, pe drum, pe drum.

Pe 25 am chemat la masa câtiva prieteni care stiu cã sunt si ei singuri aici si dependenti de invitatii: Andrea si Kirsten din Germania si Petter din Norvegia, se pare cã voi avea si un musafir necunoscut din Barcelona, dacã nu mã duc eu în Catalunya (încã) vine ea la mine. Cu prietenii brazilieni s-ar putea sã mã vãd vineri seara. Desi m-au invitat pe 24, mã duc la vecina româncã, sã împodobim brãdutul, i-l dãruiesc ei si mai ales bãietelului, Andrei. Eu sper sã nu mai am nevoie de el în Canada, iar la anul de Crãciun vreau un Caganer.

Montréal multicultural

2009-12-04T06:34:00.000-08:00

Mi-a pierit cheful de scris în ultima vreme, din varii motive. Evident unul ar fi bulibãseala alegerilor din România, altul faptul cã mã zbat sã iau o hotarâre asupra întoarcerii în Europa (unde si cum?). Nu-i usor sã-mi pun gaj la masa de joc relatia; sã-mi las tabieturile, cuibul cald si confortabil, apreciat de toti oaspetii; prietenii din toate colturile planetei; supermarketul cu tot felul de trufandale, care-mi aduce bunãtãtile în prag pentru un dolar.

Ce frumos ar fi dacã viata mea aici ar fi definitã numai de diversitatea culturilor cu care intru în contact, dacã provincia asta francofonã ar fi mai putin impenetrabilã si defensivã. Ce bine ar fi sã pot trãi într-o zonã limitatã de confort. De curând o prietenã din USA, plecatã prin cãsãtorie, mã întreba de ce am mai venit în Canada dacã-mi doresc sa fiu mai aproape de casã. Ca emigrant independent în 2004 nu prea aveam loc de întors, singurele variante erau loteria vizelor SUA, Noua Zeelandã sau Australia. Si Canada, mai ales Montréalul pe care-l stiam pe atunci francofon, nu si multicultural, mi se pãrea cea mai onestã solutie, desi pe mine mã trãgea ata spre Italia pe atunci, inclusiv din motive sentimentale.

Am fãcut un mariaj de complezentã, cu bãrbatul "good on paper", o tarã neutrã si cuminticã unde eu am un "profil interesant", dar care nu se încadreazã în tipare. O tarã la urma urmei complexatã de scurtimea propriei istorii si lipsa unui mit fondator ca "Founding Fathers" în USA. Nu cã în România am avea vreun tãtuc, la cât de cârpite au fost si unirile noastre, greu de decis cine-i "pãrintele natiunii", cã Bucur ciobanul e doar pãrintele Bucurestilor. Conversându-mã si eu cu mintile canadiene luminate de prin jur am aflat cã de fapt economia localã depinde covârsitor de Statele Unite si de exploatarea propriilor rezerve naturale, fiindcã nu exceleazã în alte industrii (mai putin farmaceuticã si aviaticã as spune, care se aflã chiar la Montréal). O tarã bunã pentru tehnocrati si cercetãtori, cum am mai scris, tot respectul, dar eu nu fac parte dintre ei. Si români care nu-si doresc decât o viatã linistitã, as adãuga, cu vacante all inclusive si casã în suburbii. A fost frumos cât mi-am fãcut masterul, acum vãd Canada ca pe un fel de purgatoriu, în care am învãtat sa trãiesc si sã mã gospodãresc singurã, o altã încercare dintre cele douãsprezece ale lui Heracle. I don't belong here. Poate nicãieri, dar în mod cert e momentul sã mã misc. În 2004 nu aveam drept de muncã în UE, acum am, si acolo experienta diversã si internationalã si limbile strãine constituie un atu, aici o ciudãtenie admirabilã. Si da, recunosc, nu vreau sã mã adaptez standardelor, chiar dacã asta înseamnã iar nesigurantã, framântãri, bocete. Cred cã am ajuns la un stadiu în care sunt oarecum blindatã, si am suficientã încredere în energiile bune ale universului (nu, nu în sensul dat de Coelho, ci în sensul în care ajung uneori sã le simt, gratie generozitãtii mamei naturã). Pentru moment mã simt cumva într-o situatie de suspendare între douã planuri, care a avut avantajele ei, dar începe sã mã irite.

Una dintre marile surprize ale orasului de pe St. Laurent a fost amestecul de culturi, natii si rase. Poti gasi ce mâncare, cult religios sau muzicã doresti, ba chiar si vestminte traditionale, cu putin efort (ii si itari nu:) Cursuri de salsa, tango, flamenco si bharata natyam. Mai toate comunitãtile au un ziar propriu si ansambluri folclorice. Nu mã asteptam sã-mi pot gãsi interlocutori în spaniolã si italianã atât de usor, din primele saptamâni de la sosire, cãutând pe Google español Montréal. Saptamâna trecutã le-am avut invitate la ratzã pe varzã pe ex-directoarea mea de tezã (fost decan al Facultãtii de comunicare din Montevideo, de la Universitatea Catolica) si o prietenã literatã din Argentina, poetã, eseistã si profesoarã, pasionatã de psihanaliza jungiana. Una are vârsta mamei, sapte fete acasã si pãrinti venerabili, doctoratul si l-a fãcut în Spania, nu stiu prin ce eforturi mirobolante, cealaltã e de peste douãzeci de ani aici si e divortatã, stã cu fata de 15 ani. Amândouã debordeazã de vervã, sunt talentate si pline de umor. Dar vorbesc despre întoarcerea în sud, nici nu le trece prin cap sã considere Canada acasã.

Nu vreau sã mã simt asa si peste zece ani, prefer sã-mi asum riscul de a nu-mi gãsi locul nici în altã parte. Duminicã am fost la masã la un prieten catalan aflat într-un stagiu de trei luni, fizician fiind, care ne-a mãrturisit cu mâna pe inimã ca în ciuda burselor si avantajelor pe care i le oferã cea mai vestitã universitate de aici (McGill) si cea din San Diego, el n-ar putea pãrãsi niciodatã Spania. Stie ce înseamnã asta, dar acceptã dezavantajele, pentru cã nu vrea sã trãiascã pentru carierã.

Asadar, vine, vine primãvara...la altii, aici de-abia prin mai dau primele frunze, oi veni si eu cu ea.

Într-o doarã

2009-11-13T11:40:00.000-08:00

Aici, nu

Poate acolo

Înlauntru clipele se adunã si se înlãtuie ca bile de cristal

Un sir de poveste, care se tot rupe si se înnoadã

De la cap, de la coadã

Pânã când?

Nu stim, nu stiu

Unii spun ca-i târziu

Sã vrei, sa te temi, sã te încerci

cum încerci cu scobitoarea cozonacul

E coca mea încã prea moale sau mã ard?

Sau mã tin,

De toarta amintirii unei ulcele cu vin.

Mãi, tatã, mãi

Ai uitat sã-mi dai o papusã

când ai plecat

Sau un colac cu cap de ratã sãlbaticã

Mãcãind dojenitor când o iau razna

uite-mã cum stau cãlare pe situatie

ca pe nebuloasa Andromeda

si un Alfa Centaur

în loc de alpha man

ce stii tu ce-i aia?

Noi oricum suntem versiunea beta

hai sã-nchidem odaia

sa punem cheia sub pres

si sa colindãm colinele

Tu ce zici

Mai stau mult pe aici?

Alte cãrti, alte lumi

2009-11-03T08:02:00.000-08:00

Sursa foto: Une Histoire de Soleil Levant, by clasixart on DeviantArt

M-a luat valul Herta Müller/"Amintiri din Epoca de Aur" si am uitat complet sã divaghez pe teme si mai estice, cred cã genetic înclin mai mult spre rãsãrit si craii, sahii si rajahii, tarinele si sultanii lui - pilafuri si parfum de magar, cum zicea o piesa de Purcarete dupa 1001 de nopti.

Asadar înainte de cura de trecut si doza de realism suprarealist din "The Land of Green Plums" si "The Appointment", am îngurgitat cu mare satisfactie Naghib Mahfuz "Le mendiant" si "Les enfants de la Médina" ( publicatã de douã ori în România, cu titlul "Paradisul copiilor" si "Bãietii de pe strada noastrã"); Elif Shafak "The Bastard of Istanbul" (tradusã si ea) si "Bonbon Palace", încheind cu Orhan Pamuk "Neige".

În paralel am reusit sã vãd "Soare arzãtor" (Burnt by the Sun) al lui Mihalkov si "Admiral" de Andrei Kravciuk ("The Italian"), asadar plãnuiesc sã citesc Andrei Makin, ca sã ramân în aceeasi sferã de influentã si...last, but not least - Vasile Ernu "Nãscut în URSS" si "Ultimii eretici ai Imperiului". Iaca poznã, eu cred sincer cã pe lângã tragedia ruperii Moldovei de România, influenta directã a culturii ruse a fost beneficã asupra intelectualilor si artistilor moldoveni. Asadar ard de nerãbdare ca o zânã bunã si deloc imaginarã sã-mi punã cãrtile la postã.

Pe sart acus:

Naghib Mahfuz - simbolic, amestec de basm si realism, mistic, în Le mendiant zugrãveste cautarea absolutului, prin toate mijloacele accesibile unui om cu bani, familie, carierã, care ajunge sã renunte la tot. Les enfants de la médina - o repovestire în cheia fabulei a istoriei iudeo-crestine-mahomedane, de la crearea lui Adam si pâna la '"moartea" lui Dumnezeu, situata într-un cartier marginas si imaginar din Cairo. Vocabular simplu, stil de povestitor arhaic la gura focului, multa violentã, perpetuatã în toate orânduirile, aluzie si la regimurile politice care s-au succedat în Egipt.

Orhan Pamuk - "Neige" mi-a plãcut mai mult decât "Numele meu este rosu" si "Castelul alb" (asta din urma avea o tramã minunata, dar dialogurile si relatarea în sine mi s-au pãrut cam seci). Superbã imaginea orasului Kars iarna, clãdirile fantomã, strãdutele, trecutul glorios de oras frontierã care de-abia se întrevede, caracterele bine conturate, între fanatici religiosi si militanti republicani, totul îmbrãcat în zãpada obsesivã...si destinul poetului exilat în Germania care încearcã sã recupereze mãcar o parte din trecut. Un roman foarte nostalgic, ca si "Istanbul - Memories of a city". Un roman cu miros de zãpadã si gust de ceai.

Elif Shafak - tout le contraire, e plinã de energie, mai ales în "The Bastard of Istanbul", unde caracterele feminine par sã lupte pentru suprematie, unul mai atrãgator si mai puternic decât altul. O pledoarie pentru împletires secularã dintre cultura turcã si cea armeanã, care cu greu pot separa ceea ce apartine ambelor. Bãrbatii dominã femeile la propriu, dar rolul lor în naratiune este minim, practic înrãmeazã si accentueazã panoplia de eroine. Istanbulul e pus în oglindã cu Arizona si San Francisco, trecutul cu prezentul, umorul cu drama, fantasticul cu realul (realism magic), iar mesele somptuoase puncteazã reuniunile de familie. Totul în jurul unui concept pe cât de absolut, pe atât de relativ: adevãrul. Oare cât avem nevoie sã stim? Cât avem (ne)voie sã uitãm? Finalul neasteptat nu mi s-a parut necesar.

"Bonbon Palace" (titlu original si traducerea englezã foarte diferite: Flea Palace/Bit Palas) musteste de personaje colorate si trãznite, strânse sub acoperisul unei foste clãdiri minunate, acum într-o stare îndoielnicã si mai ales coplesitã de un miros teribil de putreziciune, pus pe seama grãmezii de gunoaie alãturate. Povesti din trecut si povesti din prezent: rusii albi emigrati care pleacã si revin; studentul turc întors din Elvetia cu un St. Bernard si bântuit de gânduri morbide; profesorul/narator divortat si petrecãret; nevasta obsedatã de curãtenie; rusoaica casnicã si înselatã care urmãreste vocea rivalei dublând telenovele; fratii gemeni coafori de dame, unul introvertit, celãlalt exuberant; "la maîtresse bleue" care se automutileazã. De-a dreptul nãucitor, si un final loviturã de teatru, deus ex machina, pam param pam pam. Într-un stil alert, capitole scenetã scurte si pline de sevã si ironie sau melancolie.

"Burnt by the Sun" ( Утомлённые солнцем, Utomlyonnye solntsem) de Nikita Mihalkov - hm, atmosferã cehovianã pentru marea epurare initiatã de Stalin din 1937, când generali ai Armatei Rosii, eroi ai poporului, oficiali din partid si guvern, au fost executati dupã o judecatã sumarã, iar familiile le-au fost deportate, de multe ori despãrtite. Eroul Armatei Rosii este arestat de fostul artist si intelectual burghez care s-a vândut regimului în speranta de a putea reveni la viata dinainte. Cam neclare rolurile pentru gustul meu, dar ambianta admirabil realizatã, ca si în filmele precedente, pe care le prefer fãrã rezerve. Ce-a vrut Mihalkov sã demonstreze? Cã si albii au fost lasi si oportunisti, ca stalinismul a fãcut victime si printre bolsevici? Hm! Frumos tangoul, care de altfel e polonez si apare ca fond sonor si în filmul de animatie "Tales of Tales" si în "Blanc" de Kieslowski.

"Admiral" - din fericire m-a interesat povestea, pentru cã stilul este pur hollywoodian, chiar "Titanic" like as zice, presãrat cu secvente de rugãciuni ortodoxe pâna la ridicol. Actrita din rolul principal - Elizaveta Boiarskaia (ce nume predestinat) e uluitor de frumoasã, dar îsi joacã rolul ca un top model, nu ca o intelectualã rasatã si pasionatã, care-si sacrificã existenta linistitã de dragul unui bãrbat. Am reusit însã sã am o idee mai clarã despre luptele dintre armata albã si bolsevici, si mai ales despre amiralul Kolceak, care evident în romanele copilãriei mele era un ofiter alb mare si rãu, ca si Denikin si Vranghel. Bineînteles, rãzboiul civil din fostul imperiu tarist e un fenomen mult mai complex, cu diverse corpuri de armata luptând în zone diferite. Filmul mi-a atras însã atentia si asupra figurii Anei Timireva, iubita lui Kolceak, o femeie extrem de puternicã si cu un destin demn de transpus în literaturã sau pe peliculã. Kolceak a fost executat rapid de bolsevici si mensevici, dar calvarul ei a continuat pânã prin anii '50, ca si amintirea acelei mari iubiri. Fiica directorului Conservatorului înainte de Revolutie, vorbea francezã si germanã, picta, scria poezii, a fost arestatã dupa rãzboi în repetate rânduri, iar primul ei fiu, pictor, a fost executat pentru simplul fapt cã mama sa fusese iubita lui Kolceak pânã în ultimul moment.

Dupã ce am vãzut filmele, astea tot sap pe net dupã informatii despre perioada stalinistã, arestãri, deportãri si gulaguri. E o poveste fãrã sfârsit, cu nenumãrate ramificatii, de fapt multe povesti legate între ele.

Când sunteam eu micã...se opreau când una, când alta

2009-10-21T11:48:00.000-07:00

stãteam la coadã si voiam sã devin din soim al patriei, pionier. Si din pionier, utecistã. E mai bine sã-ti doresti ceea ce este inevitabil. Evident mi-am dorit si ca bunica sã plece în Germania în '87, dar nu mi-am dorit sã ne pãrãseascã în '89, chestie de nuantã. Nu numai cã am crescut în anii '80 (de la 6 la 15 ani, fotografia e din 1981, anul de glorie când am fost "fãcutã" pionierã), dar ei au crescut în mine, în carnea si mintea mea, cu toate posibilitãtile lor de a visa cã "afarã" e mai bine, si imposibilitatea de a trece dincolo de vise.

"The Land of Green Plums" m-a dus înapoi acolo, apoi "Amintiri din Epoca de Aur", de unde am iesit cu o senzatie de disconfort spre rãu fizic, acum citesc "The Appointment" si am aceeasi senzatie, ca port haine vechi, urâte si incomode, cu miros de naftalinã. Nu-mi aduc aminte sã mã fi simtit atât corodatã interior de o carte de când am citit "Castelul", acum vreo 15 ani. Toate tristetile, lipsurile, întunecimea, au revenit la suprafatã ca mortii vii din filmele de serie B cu zombies. Nu atât amintiri concrete, cât amintiri de stãri, ca în faimoasã scenã proustianã a madeleinei. Saptamâna trecutã mi-am cumpãrat pufuleti, dintr-un impuls inexplicabil, cred cã voiam sã simt un gust din acei ani. Gusturi schimbate temporar de cel al ciocolatei chinezesti, când se nimerea, sau al ciocolatei Barila din Cehoslovacia, pâna când mama a fost obligatã sã-si pãrãseasca slujba din comertul exterior, având rude prea apropiate într-o tarã vesticã. Vara veneau ciocolata Sarotti si ursuletii fructati Haribo din München, din Italia nu-mi amintesc ce ne aduceau zio Toni si tanti Dina. "Sed fugit interea, fugit irreparabile tempus, singula dum capti circumvectamur amore."

Sursa: Kurt Deninger/Photobucket

N-am simtit nevoia sa-mi iau gumi-bärchen ci pufuleti, nu stiu de ce, poate mi se pare cã ceva a rãmas neterminat atunci, eram prea tânãrã ca sã-mi pot dea seama cu adevãrat de ceea ce se întâmplã, prea tânãrã ca sã încerc sã trec Dunãrea înot sau sã lipesc afise subversive. Noi asteptam sã plecãm în Germania, pânã în iunie 1989. 23 iunie. Multe au luat alt curs decât cel asteptat, la München am ajuns numai în pelerinaj la un mormânt, între un tren si un avion, desi voiam sã vãd orasul prin ochii bunicii mele, un mormânt nu-mi spune nimic. Rãmâne sã revin, sã o mai caut, pe la Alte/Neue Pinakothek si prin parcuri, sper sã-i regãsesc scrisorile si sã-i pot restitui parcursurile.

Si acum îmi face rãu si-mi face bine sã-mi aduc aminte de oprirea apei, a gazului, a curentului, de cozi, de gustul iaurtului la borcan cu capac de staniol...de existenta Spitalului Brâncovenesc de care-mi amintesc ca prin ceatã, de tramvaiele 12 si 8 care treceau pe lângã casã, de Dâmbovita cea urât mirositoare si opacã precum vremurile. "Amintiri din Epoca de Aur" mi-a fãcut rãu pentru cã mi-am dat seama cã nu pot râde cinstit de mizeria umanã de atunci, care din pãcate a pus bazele mizeriei umane actuale: servilismul, minciuna, coruptia, aranjamentele, cultul personalitãtii dedicat unei nulitãti, mitocãnia la putere si lipsa de respect pentru individ,"ciupitul" de ici-de colo. Cum de-avem pretentia sa producem un presedinte care sã semene cu asa ceva, când nici chelneri decenti nu suntem capabili sa formãm? Cum dracului sa râzi de ceea ce te-a fãcut pânã la urmã sã-ti iei câmpii?

Despre Herta Müller - metisajul cultural la zid

2009-10-13T13:37:00.000-07:00

Dupã ce am citit multe interviuri si articole, din presã si blogosferã, în englezã, francezã, româna si ceva germanã (câta buchisesc). Dupã ce am început sã citesc Herztier/The Land of Green Plums, care va fi urmatã de The Appointment. Pentru cã mi se pare absurd sã-ti dai cu pãrerea despre un scriitor fãrã sã-i fi citit mãcar o poezie sau o carte, ca sã vezi de unde vine si ce hram poartã, pentru cã Premiul Nobel pentru literaturã este decernat operei, nu persoanei, indiferent de nationalitate.

Un turc nãscut în Germania, care alege sã trãiascã în Turcia si scrie în turcã, e turc sau german? Lautréamont, Jules Supervielle si Jules Laforgue sunt francezi nãscuti la Montevideo, nimãnui nu-i trece prin cap sã-i considere concetãtenii lui Mario Benedetti. Mai stie cineva ca Josephine Baker e originarã din Statele Unite? Dalida (Iolanda Cristina Gigliotti) era italiancã nãscutã în Egipt, a jucat acolo în douã filme, în limba arabã, a cântat si în italianã, chiar la San Remo...îsi mai pune cineva întrebãri asupra nationalitãtii ei? Unii români au sãrit de fund în sus ca se bucurã nespus ca o româncã a câstigat Nobelul pentru literaturã, altii s-au ofuscat de sãritul de fund în sus al primilor, pentru cã o scriitoare germanã de sânge german, nãscutã în România, a fost premiatã, iar propunerea a venit din partea Germaniei, tara unde s-a refugiat, a fost publicatã si apreciatã, pentru cã nici unui scriitor nu i se acordã Nobelul dacã nu beneficiazã de o faimã prealabilã. Herta Müller s-a nãscut într-o comunitate svabã, si conform declaratiilor ei, nu a învãtat limba românã pânã la 15 ani, dar limba ei maternã nu era totusi germana literarã. Are deci o identitate hibridã, metisatã, ceva destul de rar în forma asta, Kundera si Kafka nu pot fi decât cehi, cum si Kadare este albanez, în ciuda exilului. Ea s-a nãscut cumva în exil, dar admite ca limba românã îi influenteazã modul de a gândi si de a scrie. Mai mult, a publicat chiar o carte de versuri "Este sau nu este Ion".

Pânã la urma cred cã relatia fiecãruia cu un scriitor trebuie sã depindã de relatia cu scrierile acestuia, nu cu limba sau nationalitatea. Oricât mi-ar plãcea mie portugheza si oricât de dragã mi-ar fi Brazilia si locuitorii ei, natia si limba lui Paulo Coelho nu mã îndeamnã sã-i citesc parascoveniile New Age drese cu pastile de culturã generalã si povesti de dragoste improbabile. Probabil cã si Herta Müller m-ar fi interesant mult mai putin dacã n-ar fi scris despre România socialistã, în ciuda Nobelului. Spre Orhan Pamuk m-am îndreptat pentru cã la un moment dat, în 1997, prietena mea turcoaicã pasionatã de Hesse mi-a vorbit despre el. Si sincer, ultimul roman citit - "Zãpadã," mi-a plãcut mai mult decât "Numele meu este Rosu" si "Castelul alb". Am citit cu mare drag Calvino si Mahfouz fãrã sã am habar cã au primit Nobelul.

Când am aflat ca Herta Müller l-a câstigat , prima reactie a fost sã vãd despre ce scrie si cum gândeste (din interviuri), înainte de a verifica ce cãrti sunt disponibile la bibliotecã...poate cã nu aveau sã mã intereseze. Am descoperit un om integru, care a refuzat sã-si plece capul si totusi s-a considerat învins de regimul comunist. Asta deja e foarte important, dar ma intereseazã si mai mult faptul cã scrie numai despre experienta ei din acei ani...este unul dintre oamenii care nu ne lasã sã uitãm, esentiali pentru cei prea tineri în 1989 (eu aveam 15 ani, am apucat sã stau la coadã, sã fiu soim al patriei, pionierã si utecistã; sã dãntuiesc tematic pe stadion de Ziua Pionierului; sã mãnânc bunãtãti cu arome vestice în vacantele de varã, când veneau rudele din Italia si Germania...sasi, nu svabi; si sa ascult Europa Liberã alãturi de mama - sora mea avea numai 9, deci pentru ea astea sunt povesti). Si ca si cum nu ar fi suficient, Herta Müller ne reaminteste cã noi încã nu ne-am rãfuit cu trecutul, cã fostii "nomenclaturisti" si "securisti" sunt politicienii si oamenii de afaceri reciclati, încã viabili dupã 20 de ani. Ah...asta voiam sã stiu, nu câte si ce pasapoarte are.

Asadar am luat cele douã cãrti disponibile în englezã la bibliotecã, pentru moment îmi place foarte mult The Land of Green Plums, poezia îmbinatã cu realitatea cenusie si monotonã, modul ei de a descrie detaliile, senzatiile, oamenii, absurditatea existentei. Am descoperit fragmente de cântece populare: Mi-a zis mama cã mi-o da, Asearã vântul bãtea...pâna la Canarul lui Phoenix, cu mentiunea fugii lor. Evident citatele astea au altã semnificatie pentru un cititor din România.

Prin urmare mã bucur foarte tare cã premiul Nobel i-a fost decernat tocmai ei, pentru cã altfel cine stie cât mai stãteam pânã ajungeam sã o citesc - am citit anul trecut despre scrisoarea deschisã cãtre Patapievici, publicatã în Frankfurter Rundschau. Si iarãsi mã bucur pentru cã datoritã ei istoria recentã a României va fi cunoscutã de eventualii cititori de oe tot globul, sunt convinsã cã de-acum se vor face si lucrãri de master si doctorat pe marginea cãrtilor Hertei Müller.

Herta Müller - pe viu, în limba românã

2009-10-12T16:39:00.000-07:00

De aici (unde sunt si înregistrãrile poemelor în lectura autoarei), via To-morrow, încã diger Nobelul 2009, si nu pentru cã mi-ar fi cãzut greu, dimpotrivã.

Rădvan cu mire, cu nănaşi/ Cu socri mari şi cu nuntaşi... (Nunta Zamfirei)

2009-10-05T12:54:00.000-07:00

Sursa foto: foto-agencja's photostream on Flickr

Rolls-Royce Silver Cloud I

Dacã rãdvanul e un Rolls Royce crem, dublat de o limuzinã lungã ca o zi de post, atunci nunta Zamfirei e nimic pe lânga secolul 21.

Cred ca încep sã devin alergicã la nunti. Mi se pare minunat cã doi oameni îsi jurã credintã, spun I do; Oui, je le veux; Da, indiferent cã e vorba de starea civilã, bisericã, moschee sau templu. Important e sã crezi cã o cãsãtorie înseamnã mai mult decât o bucatã de hârtie, chiar dacã e desuet si neprogresist. Dar mã depãseste toatã agitatia din jurul nuntii, atâtea zile si nopti pierdute pentru o zi din viatã, despre care ne place sã credem cã este unicã, irepetabilã si minunatã, adicã absolutã din toate punctele de vedere.

Sunt atât de optimistã încât m-as mãrita chiar dacã mama a trecut prin douã divorturi si tata prin trei. Si da, as face asta chiar la bisericã, desi mi-ar plãcea un pãrinte mai sugubãt si intransigent, eventual blogger, ca Ivan Usca.

Am fost deunãzi la o nuntã mixtã (româno-québécois), cu toate dichisurile imaginabile, incluzând rãdvan vintage; domnisoare de onoare asortate la culoarea leitmotiv - turcoaz; cocktail, cinã si after dinner sweet and salty bites; pianinã la bisericã, trio clasic la cocktail, maestru de ceremonii si DJ (românesc, de altfel); proiectie video de fotografii noi si vechi, basca interviu cu fericitii însurãtei despre cum s-au cunoscut si s-au plãcut. La iesirea din bisericã am azvârlit confetti, orez si...baloane de sãpun, la intrarea la receptie am fost pozati cu Polaroidul si am scris un cuvintel fiecare cu pix argintiu pe suportul de carton negru. Pentru damele si domnii grijulii cu aspectul si igiena, în fiecare grup sanitar trona un cosulet doldora de creme, pastã de dinti, sprayuri si altele. Pe deasupra am plecat cu totii cu un cadou în brate (un set de sfesnice). Minunat, într-adevãr, dar coplesitor si foarte lung, având în vedere cã am plecat de acasã pe la douã jumate'. În consecintã, pe la 1am deja am coborât steagul.

Detaliu - bonus: un procentaj coplesitor de dame si demuazele purta negru, eventual combinat cu gri-argintiu, de, vorba mamei, nu mai stii dacã ai nimerit la nuntã sau alt eveniment mai putin fericit cum ar fi o vizitã oficialã. M-a pus pârdalnicul sã fac si eu la fel, chiar dacã am combinat cu violet, si am promis ca nu-mi mai fac asa ceva.

Cred cã în toatã viata mea mi-au plãcut douã nunti: una pe lângã Cismigiu, unde de supãrare pe DJ mirele a impus "Prodigy" si am ajuns sã dansãm descãltati (nu mai stiu ce am mâncat atunci, dar am stat de la 3pm la 3am, cu bisericã cu tot), si una taman vara asta, simplã si elegantã, în grãdina unui muzeu, cu patruzeci de persoane si muzicã live, cu cântãreata de culoare de nota 10.

Am învatat ceva: când si cum va fi, nu vreau nuntã mare si cu toate prevederile mai mult sau mai putin de rigoare. Cam cum zic ei:

Amurg de toamna violet ...

2009-10-04T19:57:00.001-07:00

Prima mea fascinatie cu violetul a apãrut pe la 15 ani, aveam un palton scurt , esarfã si...pãlãrie, de care eram foarte mândrã, îmi pare teribil de rãu ca nu am fotografii de atunci, cred ca arãtam tare nãstrusnic.

Acum iar m-am trezit cu tot felul de obiecte violete în garderobã, ultimele achizitii au fost o floare-agrafã si o pereche de dresuri.

La o nuntã...

Tomatillo (rosie verde vinetie cu scufita)

Tomatillos nehotarâte

Turism capital si reflectii periferice

2009-10-02T12:18:00.000-07:00

Avem douã capitale în Canada: provincialã si federalã, Québec si Ottawa. La Ottawa am tot fost, e cel mai apropiat oras mãricel (al patrulea din Canada, dupã Toronto, Montréal si Calgary), are cam un milion de locuitori cu tot cu partea québécoise - Gatineau, stând cãlare pe douã provincii: Québec si Ontario. Québec City are numai vreo patru sute de miisoare, e mai spre nord-est, adicã tot timpul sunt câteva grade mai putin la ei, si sunt peste douã ore de mers cu masina pâna acolo. Dupã oras, însã, pe firul fluviului St. Laurent si al sirului de munti, urmeazã niste parcuri naturale si zone turistice care-ti iau ochii si-ti ramân la suflet, lipite ca marca de scrisoare. Io n-am înteles de fapt ce fluviu e St. Lawrence ãsta, care pleacã dintr-un lac, se varsã în ocean si contine foci, balene si alte jivine, în loc de sturioni.

În cinci ani am fost de trei ori la Ville de Québec, a treia oarã acum douã saptamâni, cu o fostã colegã de facultate care a venit peste toate mãrile si tãrile posibile, tocmai din Perth, the most isolated place on Earth, la propriu. Bine, n-a venit sã mã vadã pe mine, ci a fãcut un circuit Toronto (Niagara) - Ottawa - Montréal - Québec (Charlevoix) - Toronto - New York. E ciudat cum ajung oamenii sã se întâlneascã la capete de lume. De-aia nu vreau eu sã mã mut la Toronto mai ales, aici barem stau la distante aproximativ egale de Ottawa si Québec, pe de-o parte, sau de New York si Toronto pe de alta, mai vãd si eu alte bordeie, cu aceleasi obiceie.

Sã nu-mi uit vorba, a venit darã Camelia la Montréal si dupã 13 ani de la terminarea facultãtii, era prima oarã când ne revedeam. Am avut o senzatie foarte stranie când am zãrit-o în autobuz înainte sã coboare. M-am simtit responsabilã pentru vacanta ei aici, exact cum mã simteam când lucram pe vas fatã de pasageri - de mine depindea sã le fac vacanta cât mai distractivã si mai ales lipsitã de griji, trebuia sã-i burdusesc cu informatie si sã-i însotesc la nevoie, aratându-mã demnã de misiunea mea de International Purser, oricând pe pozitii pentru inocentii care nu vorbesc englezã, ci alte limbi minore ca franceza, spaniola si italiana. Cami evident vorbeste englezã, dar având doar 4 zile la dispozitie pentru Belle Province, trebuia sã stoarcem un maximum de profit din ele, fãrã sã cãdem în pãcatul turistului care aleargã ca o oaie capie de la un obiectiv la altul si începe sã înteleagã ceva de-abia când se uitã pe fotografii acasã. Întelege adicã cât de multe a vãzut si cât de putin a privit în jur, dincolo de obiectivul aparatului.

Vineri searã darã ne-am pornit spre Ville de Québec, eu fãrã carnet, ea fãrã cunostinte locale, ne-am înarmat si cu GPS, la juma' de pret. M-am prins eu cã e mai bine sã buy local, indiferent cã e vorba de afine sãlbatice, piersici din Ontario sau închiriat de masini. Ne-a luat GPS-ul pe arãturã, pe o autostradã superaglomeratã, de i-am închis mintenas gurita si am co-pilotat cu succes pânã la tintã. Am orbecãit noi si acolo, cu GPS cu tot, pe strãdutele din centrul vechi, cu sensuri unul mai unic decât altul, dar tot am nimerit la Manoir La Salle, care m-a fermecat cu panoul lui de lemn dantelat din capul scãrii. A doua zi ne-am bãut cafeaua vitejeste la terasã, în pofida viespilor, nelipsite în vara asta, si am pornit-o spre Charlevoix, o regiune cu vederi ametitor de albastre spre fluviu, si urcusuri si coborâsuri de montagne russe peste dealuri cu pretentii de munti.

Prima intentie a fost de a ajunge pânã la Tadoussac, unde aveam acces la fjordurile de pe Saguenay si la estuar, în caz cã ni se arãta vreun mamifer marin, dar drumul de 6 ore ne-ar fi luat mare parte din zi, asadar am fost pânã la Malbaie, douã ore, pe drumul de munte, cu întoarcere pe la Route du Fleuve. Suuuuus, jooos, suuuuus, jooooos, verde, albastruri si cãsute rãzlete cât vezi cu ochii, din când în când câte un sat si un semn de "Atentie, elani!" (în franceza de aici - orignal, îl si vâneazã, sãracul, din vremuri strãvechi: Peaux d'orignacs et élans avec le poil, la pièce payera 10 S., Tarif, 18 sept. 1664, orignal cicã de la orein, din bascã). La Malbaie am descoperit un sãtuc de-ti taie rãsuflarea, Cap à l'Aigle, ne-am plimbat si am bãgat combustibil în stomac, dupã care am fãcut cale întoarsã, cu opriri la faimosul Manoir Richelieu, Fairmont Hotel. Terasã enormã, decoratã cu tunuri, atmosferã de hotel elvetian sau austriac, cu grinzi de lemn, ferestre cu arcadã si luminã difuzã în holul principal. Dar...paharele în care serveau cocktailurile pe terasã erau de plastic. Am remarcat asta si la Miami, la Delano Hotel - e ca si cum ti-ai pune rochie de searã Armani si papuci de plajã, fir-ar sã fie.

Iar la drum, eu am tinut mortis sã ne oprim la o fermã de alpacas, lame folosite pentru lâna finã. Sunt absolut adorabile, seamãnã cu niste oi cu gâtul lung si ochi de caprioarã. Animalele mã linistesc, îmi dau o stare de pace, pentru cã trãiesc într-o dimensiune unde sensul istoriei nu are nici un sens, cred cã mi-ar plãcea sa am o fermã, cu oi, capre, cai si lame, animalele domestice favorite. Pentru brânzã, iaurt si lânã, eventual si niste rate, cã sunt simpatice si gustoase. Si iepuri care sã joace fotbal cu mere - am fãcut cândva un experiment pe tema asta, se luptau pe rând cu fructul, pânã îsi molfãia unul bucãtica, venea si-i lua altul "mingea".

La Baie St. Paul, orãselul artistilor, presãrat cu galerii si magazine pentru turisti, am mers pe jos pâna la epavã, ne-am bucurat de lumina apusului si de culorile toamnei, care de-abia îsi fac aparitia, înainte de explozia de culoare de la jumãtatea lui octombrie. Strãzi curate, peluze dichisite si pline de flori, fiecare grijuliu cu pãrticica lui de teren, fãrã sã fie pornit sã-si impresioneze vecinii.

Prin Ville de Québec ne-am plimbat pe searã, mai ales în cãutarea unui restaurant, gãsit La iepurele sãrit/ Le Lapin sauté, si degustat meniul triplu Numai ratã/numai iepure pentru douã persoane destul de înfometate. Garçoana s-a oferit sã ne explice cum sã combinãm felurile si garniturile, dar ne-am încumetat sã atacãm platoul fãrã sfaturile ei, cu rezultate îmbucurãtoare. Desert multumitor n-am prea gãsit în zonã, e greu sã gãsesti o înghetatã care sã nu continã prafuri si kilograme de zahãr, oricât si-ar scrie ei Gelato pe vitrinã. Duminicã am reluat traseul pe luminã, descoperind o serie de grãdini conceptuale la Muzeul Civilizatiilor pe terasã, organizate dupã culori si cuvinte cheie (bruma - alb; pink - roz; pustie - cu grafittiuri si plante cu frunze subtiri si fãrã flori; a hrãni - multicolorã). Am fãcut un picnic ad-hoc cu brânzeturi si rosii în grãdina Pink, înconjurate de viespi vioaie, de tablouri, si tot felul de flori roz si mov. Casele colorate, fortãreata si portile impozante au farmecul lor, dar dacã n-ar fi pe malul fluviului, Québecul n-ar fi nici pe jumãtate atât de atrãgãtor.

În Parcul Câmpurilor de Bãtãlie, acum o pajiste frumoasã, presaratã cu pomi, si o grãdinã care se schimbã dupã anotimpuri, strajuitã de fostele turnuri de observatie, am putut reflecta la soarta provinciei, si a Canadei franceze în general, unde administratia nici n-a zãbovit mult timp, numai vreo 150 de ani (francezii le-au cedat oficial toate teritoriile din America de Nord englezilor în 1763), pânã când englezii au luat în stapânire tot teritoriul care e acum Canada, care nu face parte din Statele Unite pentru simplul motiv cã aici s-au strâns loialistii, fideli Reginei. Din cauza asta si noii cetãteni canadieni tot ei îi jurã credintã.

Pe 25 septembrie am fost în capitala nationalã pentru a ma întâlni cu familia cubanezã (prin aliantã) pe linie paternã, reunitã la o aniversara. Întrucât la Ottawa m-am tot dus, iaca si o fotografie de anul trecut, pentru conformitate. Pentru cã e de-abia al patrulea oras din Canada ca mãrime, are un aer provincial linistit si nu lipsit de drãgãlãsenie, mai ales cã profitã de apele canalului Rideau si ale fluviului.

În câteva cuvinte

2009-09-15T06:45:00.000-07:00

Despre "Nunta muta"
Despre "L'Enfance d'Icare"/ "Copilãria lui Icar" si interviu cu regizorul Alex Iordãchescu.
Cum mi-am petrecut eu sfârsitul lumii, sau ce-mi aduc aminte din 1989, pe scurt.

XXXV, câteva lucruri minunate, stare de fapt si de suflet

2009-09-07T19:32:00.000-07:00

Recunosc cu mâna pe inimã cã am 35 de ani si o viatã îndestulatã pe toate planurile. Pe cel profesional mã strãduiesc cel putin sã ies din inertie si rutinã, si ultimele articole pentru "Pagini românesti", ca si un al treilea, mãrturie despre decembrie '89, pentru ziarul "Quartier Libre", m-au animat putin, ca o transfuzie temporarã de entuziasm. România ramâne însã ghimpele din inimã, aia pe care tin mâna când recunosc cele precedente. Poate 30 de ani era o vârstã prea coaptã pentru emigrarea în minunata lume nouã, poate am cãlãtorit prea mult înainte ca sã pot sta locului acum sau sã pot aprecia stabilitatea de aici, cert este cã am învatat sã-mi asum propriile elucubratii existentiale cu oarece calm. Poate cã de-abia atunci când nu mai apartii nici unui loc ajungi sã-ti apartii tie însãti, sau propriei schizofrenii, cu cât ne adaptãm mai mult societãtii, cu atât riscãm mai mult sã ne îndepãrtãm de noi însine. Noica spunea în Jurnalul filosofic cã Don Quijote avea dreptate, cã asa trebuie sa trãiesti, cu lumea ta. A mea e legatã de multe alte lumi, mai bine zis e un sirag pe care sunt însirate multe perle si mãrgele de sticlã.

N-am mai scris de la o vreme, de România mi-era silã si milã, ce sã spun asadar când judecãtorilor în loc sã li se dea sporul de stres si suprasolicitare psiho-nervoasã, li se plãnuieste scãderea salariilor? Fac grevã? Sã facã, au tot dreptul, atâta timp cât sunt obligati de termene sã-si ia dosare si acasã în week-end sau chiar în vacantã. Un judecãtor este la fel de responsabil fatã de viata umanã ca si un medic. În mod ciudat si unii si altii sunt dintre cei mai oropsiti pe cale salarialã, si toti se scandalizeazã de nivelul de coruptie din justitie si neglijentele din sãnãtate. Dar criticii nu se gândesc la ce apasã umerii acestor oameni si cã sunt oarecum obligati sã caute alte compensatii când statul de drept îsi bate joc de munca lor. Chiar vorbeam cu un prieten ieri despre salariile mari ale judecãtorilor din Spania sau din Canada, o dovadã în plus cã debandada de la noi are fatete necunoscute pe alte plaiuri.

Trecând peste astea si privind exclusiv spre mãrunta mea existentã de veveritã sãltãreatã si satisfãcutã, am petrecut un week-end minunat la Toronto cu prietena mea Laura care, ah!, s-a mutat acolo când m-a lãsat pentru un bãrbat, care evident nu a meritat efortul. Ne-am plimbat mult, am vãzut o galerie plãnuitã de maestrul Santiago Calatrava, bãrci, lebede si rate, muuuultã apã si multã verdeatã. Toronto are un centru de afaceri mult mai întins decât Montréalul, hectare de blocuri cu fatade care se oglindesc reciproc si e mult mai american ca ambiantã. E minunat cã se aflã pe malul unui lac enorm si te poti duce cu feribotul pe niste insule brãzdate de canale linistite, pe care le poti strãbate în kayak si canoe, oprindu-te la o gustare si o cafea într-o pãdurice veselã, admirând bãrcile si yachturile norocosilor proprietari sau cottage-urile tipice. Laura stã într-o zonã verde tare, High Park, dacã traversezi parcul cu pricina ajungi sã te plimbi pe malul lacului, bucurându-te de priveliste si de lebede, cormorani si rãtuste, cum reiese si din imaginile de mai jos.

Album (click!)

Toronto

La Montréal am avut parte de Festival des Films du Monde, dupã care eu personal nu mã omor cu firea, având câteva dezãmãgiri la activ. De toantã ce sunt am pierdut însã ultimul film al lui Wajda cu ocazia asta. Tatarak mi-a fost cãlduros recomandat de Dan Burlac si Alex Iordãchescu, veniti la festival pentru a prezenta "Copilãria lui Icar"/L'Enfance d'Icare, fiind producãtorul si respectiv regizorul filmului. Le-am propus celor de la ziarul local "Pagini românesti" un interviu cu Alex, ca si cronica la filmul lui si "Nunta mutã", debutul regizoral al lui Horatiu Mãlãele. Zis si fãcut, am executat si interviul si cronicile, si a fost o mare bucurie sã-l cunosc pe Alex, vãr cu soprana Irina Iordãchescu si sotul Ruxandrei Zenide, al cãrei film, "Ryna" mi-a fãcut o impresie foarte puternicã. Duminica viitoare cronica filmului sãu si interviul vor fi si ele în "paginile românesti", la loc de cinste.

Sursa foto: gala.fr/SIPA

Joi pe 3 septembrie iar a fost ziua mea si am sãrbãtorit-o simplu, cu un picnic în parcul Mont-Royal printre veverite si rate la mal de Lac des Castors. A traversat si un sconcs pajistea razant mai pe searã, din fericire nu a stropit si el evenimentul, care ar fi devenit astfel cu totul de neuitat. Scenã de gen: Roberto si Adrian în plinã serenadã latino-americanã.

Mi-am luat câteva zile libere drept cadou si am fost sã dansez tango miercuri si vineri, sâmbãtã delectându-ne cu o minunatã cinã a la turca de Ramadan, datoritã veselei si generoasei initiative a fundatiei Dialog. Pe lângã noi mai erau prezenti si Pakistanul si Indonezia, ba chiar douã convertite la Islam, o polonezã si o bielorusã/gruzinã. La momentul rugãciunii tocmai gazdele au fost cele care nu s-au închinat la Allah, de, Turcia e un stat secular, sã nu uitãm. Ne-am înfruptat cu yayla çorbasi, köfte, çoban salatasi, taze fasulye, biber si patlacan dolmasi, încununate de o baclava finã si fistichie, güllaç, tulumbe si alte deserturi divine si mârsav de dulci, eu fiind tare fericitã sã-mi perii rudimentele de turcã. Culmea a fost ca pe lânga invitatia la masã m-au cadorisit si cu un CD de muzicã traditionalã, în timp ce toti am primit ochiul magic contra deochiului. Halal popor, turcii ãstia, întotdeauna capabili sã mã surprindã. Duminicã m-am delectat cu un spectacol de flamenco din menajeria de manifestãri locale, adicã împestritat cu muzicã "pop" care includea si "Dazed and Confused" de Led Zeppelin. Cel putin ciudat, noroc ca s-au cumintit în partea a doua.

Si ca si cum n-ar fi fost îndeajuns, am sãrbãtorit Labour Day, lunea liberã adicã, prin munca la câmp, pe tarlaua lui Roberto, care-mi cântã joi la aniversarã. El îi zice milpa locsorului unde cultivã printre altele si dragele mele rosii verzi tomatillos, baza de la salsa verde. Dupã ce cã ne-a rãsplãtit în naturã, cu busuioc, epazote, tomatillos si rosii portocalii minuscule, Roberto ne-a cinstit si cu o masã copioasã: pui scãldat în mole poblano si creveti cu sos de chile amarillo si cremã de cocos, evident înfãsurate în tortillas de mais cãldute. Dezmãt total adicã, finalul apoteotic fiind mango cu înghetatã de vanilie si sos de ciocolatã adusã tocmai din Chiapas, fãrã zahãr, numai cu migdale si scortisoarã mãcinate în compozitie, amarã si salutarã, desi gazda s-a îndurat de noi si a îndulcit-o putin. Xocolatl, nectarul zeilor. Oamenii din jur - nectarul meu.

Lele de la Orãstie cu rochie portocalie...

2009-08-24T19:32:00.000-07:00

Pentru cã Lia zurlia nurlia mi-a plasat una din lepsele astea care cam îmbâcsesc blogurile de la o vreme...adicã dacã n-ai ce scrie inventezi repede o leapsã si le-o pui si altora în cârca;)

Pasul 1. Se aleg obiectele din casă de culoarea asta şi se face o listă a lor: un prosop de plajã, portocale, morcovi, cercei, mãrgele, un set lenjerie intimã din Buenos Aires, o tigaie-grãtar proaspãt achizionatã care face minuni în bucãtãrie; un set de linguri de mãsurat cumpãrat cu toptanul de la danezul care a plecat si eu am luat tot ce avea el în cuhnia personalã; un tirbuson care aratã ca mine cu rochita scurtã portocalie din pânzã topitã pe care nu o mai gãsesc si la care dragul meu drag meu tine mult tocmai din acest motiv; un sal pashmina de la prietena mea Ioana cea înaltã si creatã ca mine, dar mai blondã; diverse tricouri si maieuri, o fustã neagrã cu flori mari portocalii, un deux-pièces grozav pe care nu l-am purtat deloc vara asta; o esarfã de mãtase cu motive indiene; un pulovãr de lânã finã cumpãrat cândva la Milano.

Pasul 2. Este scris un text mic, micuţ, mititel legat de unul dintre obiectele respective - textul poate să fie personal, obiectiv, poetic, sec, cifrat, simplu, complicat etc. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1. ETE NA, PUN CÂTE FOTOGRAFII VREAU! SI TEXTE MICUTE MITITELE AM SCRIS MAI SUS. PORTOCALIUL ÎMI PLACE MULT, E TONIC, CA SUCUL DE PORTOCALE. FIIND COMBINATIE DE ROSU SI GALBEN ÎMI DÃ ENERGIE, PE TIMP DE IARNÃ MAI ALES, PE TIMP DE VARÃ MI SE PARE CÃ SUNT ÎN TON CU EXUBERANTA NATURII (ÎN ALTE TÃRI, ÎN CANADA MAI CURÂND O STIMULEZ EU PE EA).

Eu pe-un picior de plai si-o gurã de rai din Puerto Rico cu rochia de cadâna anticã si mãrgele de împrumut

Unul dintre tricourile mele preferate, de la Terra Nova, îl purtam duminicã pe malul lacului la Toronto, când m-a lepsuit Lia

Tigaia minune producând ardei copti

Tirbusonul

Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2 . Pentru simplificare spunem că se alege o culoare din lista următoare: galben, verde, albastru, violet, roşu, oranj (am ales culorile de bază). Şi, normal, mai adăugăm că leapşa este data mai departe cu o singură culoare. OK

Pasul 4. Se dă "leapşa" mai departe la câte persoane se doreşte. VERDE CÃTRE RODOS, cã are grãdinã; GALBEN CÃTRE...JENIKA , o gãsi el ceva fructe tropicale pe acolo; SI ROSU CÃTRE TO-MORROW, cã tot îi arde ei de flamenco si latin lovers de douã posturi încoace.

La marginea mijlocului

2009-08-24T11:11:00.000-07:00

Medius locus - loc mediu, loc aflat în interiorul unui spaţiu, la oarecare distanţă de margine. La oarecare distantã de Atlantic si Pacific, de Statele Unite si de inuiti. La o distantã la fel de oarecare dar mai mare de Orient, fie el apropiat sau îndepartat.

M-am gândit la multe în ultima vreme, si în special la armeni. Mai ales cã la festivalul "EUROfEST" a participat un grup de tineri dansatori entuziasti de la Asociatia Hamazkayin si am vãzut o expozitie foto impresionantã. Si la New York, la sectia antropologicã din Museum of Natural History în sectia dedicatã popoarelor Asiei si celor intermediare din Caucaz erau vreo trei vitrine dedicate armenilor. Stiam de ceva vreme cine sunt si ce hram poartã Charlez Aznavour(ian?), Aram Haciaturian sau Calouste Gulbenkian, am vãzut "Calendar" de Atom Egoyan si "La Masseria delle Allodole" de fratii Taviani.

EUROfEST "WEEK-ENDS DU MONDE"2009

Tocmai citesc "The Bastard of Istanbul" care mã umple de o dulce nostalgie cu gândul la orasul celor douã continente si mã poartã printre destinele împletite ale armenilor, în Turcia sau în America fiind, cu cele ale Imperiului Otoman si ale noii Republici care nu a acceptat nici pânã în ziua de azi genocidul din 1915, ba mai mult, turcii care vorbesc public despre asta sunt condamnati în mod la fel de public. Bedros Horasangian a mai scos o carte si singurul politician în care am încredere în România, Varujan Pambuccian, mi-a dezvãluit pe blogul sãu un cântec din altã lume:

interpretat într-un cadru autentic aici, de Isabel Bayrakdarian, sopranã trãitoare la Toronto si diplomatã în inginerie biomedicalã:

În englezã Armenian si Aromanian sunt usor de confundat, douã popoare rãspândite în diaspora, armenii mai cunoscuti si cu un statut clar, având în vedere cã au totusi o republicã, chiar dacã muntele Ararat e de cealaltã parte a frontierei. Dar douã popoare dintre munti, pãstori si negustori prin definitie, cu nume schimbate în tãrile unde nu conveneau, fie cã a fost vorba de Imperiul Otoman sau de Grecia. Poate simpatia mea fatã de armeni si soarta lor vine de aici, de la Manuc bei cu al sau han sau Melik, a cãrui casã din strada Spãtarului adãposteste acum Muzeul Pallady; de la numerosii "-ian": Krikor Zambaccian Ion; Anca si Lia Sahighian; Haig Acterian; Dan Barbilian aka Ion Barbu; Vartan Arachelian; pe Bedros Horansangian l-am pomenit mai sus, am avut plãcerea sã-l si cunosc; al maestru al condeiului - Stefan Agopian, citii "Fric" cu mare drag; Anusavan Salamanian; Dr. Bagdasar(ian); Dr. Ana Aslan; Varujan Vosganian; David Ohanesian; Harry Tavitian; Garbis Dedeian; Anda Cãlugãreanu, dupã mamã. Pe scriitorul Garabet Ibrãileanu nu-l trãdeazã decât prenumele. În viata de zi cu zi îi recunosc de obicei dupã ochii mari, întunecati, si privirea pãtrunzãtoare, asa am descoperit o fatã de la banca de vizavi, de aproape tagul dezvãluia un alt nume în -ian.

Muzeul Colectiilor beneficiazã si de donatiile lui Hrandt si Beatrice Avakian, Garabet Avakian si Hurmuz Aznavorian (o fi rudã cu Aznavour:). În trecere fie zis, acolo au donat si aromânii din familia Beza, având în vedere procentajele de populatie, fac o adâncã plecãciune virtualã. România nu e situatã pe douã continente, dar amprenta orientalã secularã pusã asupra Balcanilor nu poate fi negatã, e mai putin evidentã în ceea ce au fost odatã Transilvania, Banatul si Maramuresul, si zic asta pentru cã bucãtãriile s-au amestecat si manelele au nãvãlit tiptil prin toate tãrile tãrii. Minoritãtile balcanice sunt si minoritãtile României. Asadar evocarea Istanbulului cãlare pe Asia si Europa, trecut si prezent, nu numai fizic, ci si în spirit, fãrã frontiere clare, pentru mine e evocarea unei întregi zone care pluteste între ratiune occidentalã si intuitie orientalã, cu toate hibele care tin de ambele limite si toate farmecele culturilor hibride. Zonã de care eu simt cã apartin trup si suflet, ca un nufãr legat de fundul nevãzut al lacului, care se poate îndepãrta la suprafatã, dar nu se poate smulge.

România schizo sau criza pe douã cãrãri

2009-08-13T07:44:00.000-07:00

Nu mai înteleg nimic din vestile pe care le primesc din tarã. S-au tãiat joburi în sectorul sãnãtãtii; judecãtorii nu-si primesc sporul de suprasolicitare, dar continuã sã fie suprasolicitati; se vor desfiinta 15.000 de joburi în sectorul public; inclusiv Universitatea Bucuresti renuntã la un profesor din cinci. Altora li se scad drastic salariile, fie ca lucreazã la public sau la privat, pânã la 50%, eventual sunt si dati afarã dupã (chiar azi mi-a spus un prieten ca sotia lui e acum somerã). Guvernul nu mai are bani si moare de gâtul FMI-ului.

Ce vãd la unii pe Facebook? Petreceri, Vama Veche în week-end, vacante sclipitoare prin tãri extraordinare, eventual un articol de ziar care recomandã o vacantã de 4000 de Euro în Indonezia.

Unii îmi spun cã se sufocã, au deja grija zilei de mâine, dacã nu va fi cea în care ramân pe drumuri; altii par sã trãiascã pe altã planetã, îmi spun cã sunt bani, ei o duc bine, ceilalti spun baliverne, nu stiu sã lupte cu viata, nu sunt pe val si nici în trend. Ah, da, e mitocãnie, mizerie, drumuri desfundate, dar astea tin de specificul local, altfel toate merg ca uns, înainte, flãcãi, spre alegeri!

Poveste de spus mai departe - partea a XII-a

2009-08-12T07:43:00.000-07:00

Adicã a bãtut ceasul al doisprezecelea pentru Orfelia, fir-ar ea de bagaboantã si drogatã dezorientatã, m-a pus pârdalnicul sã mã bag în vorbã cu multiplii ei creatori, si iat-ma-s stapâna pe destinul ametitei. Sincer, nu mã înduioseazã firile slabe, îmi plac oamenii care-si asumã propriul destin si pun osul la treabã, la bine si la rãu. Personajul ãsta pistruiat si aburit cu marijuana e de rãu augur pentru sine, ar trebui sã-si bage mintile în cap - burta suptã, mars la luptã!

Asadar, de la Rhodos citire, cu trecere pe la Jenika , unde a ajuns de la Dush care a primit-o de la Lia, si de acolo mai vede cine vrea sã-si dea osteneala cu fantasmagoria asta.

Orfelia s-a trezit într-o casã aparent luxoasã, apartinând, s-ar zice, unui bãrbat bine îmbrãcat si bine mirositor, care conducea Mercedesul în fata cãruia reusise sã se arunce, cu mintile încã tulburi. O regãsim la iesirea din dus, fatã în fatã cu menajera care o sãgeteazã cu privirea:

"Scartaitul usii o facu sa tresara. O vazu pe menajera cu un rand de haine in brate. Femeia trecuta de prima tinerete se uita cu scarba la ea. Ii venea sa se faca mica, sa fie o furnica si sa intre in pamant. Privirea acestei femei o ingheta. Cine era barbatul care o luase la el acasa? Gandul asta ii revenea din nou si din nou. Trebuia sa afle..."

Capitolul XII

Uitându-se mai atent Orfelia îsi dãdu seama cã ostilitatea din ochii menajerei se degaja mai ales din cel stâng, care privea cumva pe lânga ea. "Biata femeie, îsi zise, poate ochiul ãla o fi de sticlã. Sau e doar sasie, mai bine e totusi cu lentile de contact".

- Multumesc, doamnã.

- Sã trãiesti. Alte haine nu aveam pe aici, asa cã ti-am adus o uniformã de-a mea, pâna se usucã ale tale. Noroc cã te-a adus Nelu la noi, altfel nu stiu ce fãceai la ora aia, singurã si pe-asa o vreme, la cum nu merg toate prin Bucuresti, te mai trezeai violatã si cu banii luati, sau în sala de asteptare a spitalului în zorii Anului Nou.

Orfelia desfãsurã cu o oarece condescendenta rochita bleumarin si mãsurã din ochi dimensiunile generoase ale menajerei, care cu sigurantã nu avea nevoie de silicoane, ba chiar, lasând la o parte privitul chiorâs, era de-a dreptul apetisantã, cu pieptul tantos gata sã-i rupã nasturii, trecuse ea de prima tinerete, dar era pe culmile celei de-a doua.

- Hai cã astept sã te îmbraci si mergem la bucãtãrie sã manânci o supã caldã de ratã si sã bem un pahar de sampanie. Pe Nelu l-a chemat domnul, dar nu cred cã vrea sã plece nicãieri la ora asta, mai curând stabilesc programul pentru mâine, sigur se duce în vizitã la pãrinti la prânz.

- Ãããã...cine e Nelu, mã scuzati...aoleu, si pãrintii mei, trebuie sã fie îngrijorati!

- Nelu e soferul, dragã, cel care te-a adus aici. Si tie, care ti-e numele?

- Ofelia. Dar...unde sînt? - în graba mare Orfelia uitã de schimbarea regulilor gramaticale survenite în copilãria ei.

- Of, sãraca de tine, asa e, ca te-a adus lesinatã. Eu sunt Nelly, Eleonora de fapt, dar asa mi se spune aici, ne aflãm la vila lui Denis Sulea, în Corbeanca. Deocamdatã n-ai cum sã te întorci de aici în oras, dar te duce Nelu dimineata pâna la metrou, cã dupã are treabã cu seful.

- Of, Doamne, unde-am ajuns, cine m-a pus sã ies în stradã ca o disperatã! Denis Sulea ati spus? Celebrul chirurg plastician care pune silicoane si injecteazã Botox în direct la "Mens sana in corpore formosus"? - de emotie Orfelia uitã sã scoatã capul din deschizãtura rochiei si rãmase pe întuneric câteva clipe.

- Da, mãi Ofelie, dar hai odatã, cã se rãceste supa si bea Nelu toatã sticla.

Orfelia oftã netezindu-si rochia cam largã pe trupul ei slãbut si pãsi în urma menajerei scrobite, pe un hol lung cu multe usi, la capãtul cãreia se afla o scarã de servici, pe unde coborârã în bucãtãria enormã si dichisitã ca o nava spatialã, numai aluminiu, otel si crom, care luceau de-i luarã ochii bietei Orfelii. În milocul încãperii se afla o un bloc de lucru acoperit cu marmurã, la care sedea pe un scaun de bar, în compania unui castron aburind si a unor platouri colorate domnul plinut care o culesese de pe drumuri - "Ce mai domn si ãsta - îsi zise Orfelia - un sofer cu bani". Nelu tãcãnea nerãbdator din degete lânga o sticlã de sampanie...

Si de aici povestea merge mai departe la Paulito, el gaucho rumano de los camiones españoles.

UPDATE: Paul nu se încurca cu de-alde astea, el plutind în sfere mult mai înalte. Dar povestea continuã, si Carameaua care a pus-o pe drumuri o urmãreste ca pe firul Ariadnei, la ea pe blog.

Musti de-o zi pe-o lume micã de se mãsurã cu cotul

2009-08-10T16:49:00.000-07:00

Ce-am scris înainte dezvãluie cumva starea de spirit în care am redescoperit orasul New York: prieteni, parcuri, plajã si muzee, cu ceva istorie îndesatã prin crãpãturi. No shop, no show, destul am stat închisi la Metropolitan Museum of Art si Museum of Natural History. Unde m-am simtit coplesitã, nu numai de spatiu, ci si de timp, ca un tsunami care vine peste tine si-l privesti fascinat si paralizat cum se pregãteste sã te înghitã. "Nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei", dac-as fi sigurã cã-i doar un prag, m-as îndrepta spre ea cu seninãtatea cu care încerc sã întâmpin adversitãtile vietii, care oricare ar fi, sunt previzibile. Cum de-mi vin asemenea gânduri contemplând statuile lui Hatshepsut, vreo delicatã Madonna medievalã si schelete de dinozauri? Sã zicem ca retrospectiva Francis Bacon poate inspira gânduri morbide oricui, ca si sarcofagele sau tezaurul dezgropat dintr-un grup de morminte afghane, oricât ar fi el de strãlucitor si migãlos, gândul te duce la hainele destrãmate de timp si soareci si la oasele prãfuite pe care le acopereau, cu toate bijuteriile împrãstiate de tropãitul micutelor rozãtoare.

Pe mine cel mai tare m-au speriat cifrele, pe care probabil le-am vãzut si în atlasul zoologic, mult îndrãgit în copilãrie, pe când citeam Jules Verne si V.A. (Vladimir Afanasievici) Obrucev, dar pe vremea ceea nu-mi stãtea minte la probleme existentiale, desi au apãrut la scurtã vreme dupã, probabil Scrisoarea I a avut contributia ei. Si mai circula o carte de Armand Constantinescu "Cer si destin" care cuprindea o descriere destul de lugubrã a rãtãcirii sufletului dupã desprinderea de trup. Am mai citit si altele, pe parcurs, am fost îndeosebi fascinatã de cosmogonia hindusã, credibilã inclusiv pentru cã pomeneste într-o altã formã de big-bang (pântecul sau oul de aur plutind în haos din care se desprinde cosmosul). Conceptia mea despre divinitate tinde spre apofatic, stiu ce nu este Dumnezeu, dar nu stiu ce este El, pentru cã este deasupra ratiunii umane. Ca atare cred ca toate religiile sunt viziuni diferite ale aceleiasi divinitãti, si aici mã întâlnesc cu doctrina sikkh. Tarahumara/Rarahiri din nordul Mexicului spun cã Marele Spirit a creat lumea cântând si dansând (cel putin asa scrie Romayne Wheeler), aborigenii din Australia îsi cântã hãrtile (the Songlines), rememorând creatia din Era Visului. În Biblie scrie cã la început a fost Cuvântul. Gândul si vibratia adicã. Asta nu înseamnã cã sunt mai putin ortodoxã, sau nu citesc cu acelasi drag scrierile Pãrintelui Steinhardt sau ale Pãrintelui Stãniloae. Dar nu vreau sã crestinez pe nimeni, nu mã simt privilegiatã sau iluminatã pentru cã m-am nãscut cu o religie anume.

Revenind la cifre, toate speculatiile spirituale si morale mi se chircesc sub povara celor 65 de milioane de ani de când au dispãrut dinozaurii, cu o marjã de eroare de 30.000 - 100.000 de ani. Nici nu mai vorbesc de durata vietii pe pãmânt. Pãcatele mele, pãi cei 70.000 de ani de existentã umanã sunt o picãturã infimã din acest timp. Muzeele cu pricina contin o cantitate coplesitoare de obiecte de artã si uz - uz pierdut si pietrificat de altfel de prezenta vitrinei, unde obiectele sunt complet rupte de context, în ciuda eforturilor muzeografilor. Civilizatii si culturi diverse în timp si spatiu, de la sumerieni la bãstinasii din Amazonia, minuni de creativitate, ingeniozitate si simt estetic, dincolo de arhi-cunoscuta si admirata artã europeanã. Multe oale si ulcele, ca mâna care a cioplit, netezit si pictat statueta egipteanã din fotografie, acum vreo 4500 de ani. Ce înseamnã acesti 4500 de ani, care nouã ni se par nemãsurati în artã si mestesug uman, fatã de cele 65 de milioane care ne despart de dinozauri? Ce înseamnã orgoliile noastre si grija de a lãsa urme pe Pamânt?

Nu mai vorbesc de existenta individualã, si de planeta agãtatã în genunea infinitã si vesnicie. Când constientizez asta am o senzatie de rãu fizic, un fel de spasm în vintre, micul meu ego se rãsuceste de durere si-si blestemã mãrginirea. Ceva mai mult despre marea trecere în nefiintã, sau cel putin o altfel de fiintã, la Confruntã durerea.

Pânã la urmã îmi potolesc angoasele spunându-mi cã e de datoria mea sã fac tot ce pot în trecerea pe aici, fie ea singularã, repetabilã, mãrginitã, sau nu. Încercând sã-i înveselesc pe cei din jur, sã le fac viata putin mai frumoasã, încercând sã mã împlinesc si sã ma desãvârsesc pe mine ca om. Cã de...nu se stie:)

Orasul prismatic

2009-08-03T07:45:00.000-07:00

New York absoarbe si reflectã numeroasele culturi care sãlãsluiesc în sânul lui croit de olandezi, undeva prin veacul al saptisprezecelea, în pas molcom, din explorare în luare în posesie, acordarea statutului de provincie mai apoi si pierderea ei în favoarea perfidului Albion. De la primii stãpânitori europeni se trag printre altele numele cartierului Harlem, familia Roosevelt si Santa Claus.

Un new-yorkez, sau new-yorker, a altceva, indiferent cã e pictor, muzician, drug-dealer sau stock-market broker. Acolo lucrurile se întâmplã altfel si oamenii se croiesc dupã matca multicolorã si încarcatã de sensuri în care misunã, multi cu fundul deopotrivã situat în luntrea obiceiurilor strãmosesti si în nava modernã a progresului perpetuu. Traditia liberului schimb si a tolerantei religioase se datoreazã în mare parte olandezilor, nici pe vremea ceea colonia nu avea o populatie compactã. Asa se face ca existã în ziua de azi New York style pizza (în Little Italy dãinuie prima pizzerie deschisã de un anume Lombardi în 1905) si rulote care vând în miez de zi si miez de noapte knish de cartofi, kebab de miel, pui în curry sauce si alte minuni, pe lângã banalii hotdogs si faimosii covrigi/pretzels.

Sunt zone pe care turistii nu le descoperã întotdeauna, în goana turbatã dupã shopping sau bifând anxiosi lista de obiective turistice, ca nu cumva sã le scape ceva, i-am vãzut înarmati cu mici catastife doldora de informatie fugãrindu-si propria idee de New York si refuzând sã-l descopere cu adevãrat. Oamenii ãstia bântuie de fapt peste tot: Paris, Roma, Berlin, iar industria înfloritoare a turismului de masã îi formeazã si îi încurajeazã. Pentru ei orasele devin mozaicuri dezlânate, cu puncte de interes despãrtite de largi zone gri., pentru cã ceea ce nu figureazã în ghiduri nu meritã atentie. Si Tartarin de Tarascon pare-mi-se cãlãtorea dupã Baedeker, deci nici mãcar nu suntem o generatie nouã, modelul existã în din secolul XIX, dacã nu chiar dinainte.

Masa de beton si asfalt, în afarã de plãmânul verde si oaza imensã Central Park, mai contine câteva scuaruri - Washington Square si Bryant Park de pilda, dar insula Manhattan fiind îngustã, zonele libere de constructii si dedicate promenadei se lãfãie de-a lungul fluviului Hudson. Din Battery Park, în sud, se deschide ochiului privelistea insulelor Ellis, unde soseau emigrantii, si Liberty, unde troneazã doamna cu fãclia. Fort Tryon Park, în nord, adãposteste între arborii lui stufosi unul dintre muzeele mele preferate - The Cloisters, un puzzle maiastru mesterit din fragmente de biserici, capele si mãnãstiri din Spania si Franta, reconstruite armonios sub forma unui muzeu medieval, cu proportii odihnitoare, departe de grandoarea coplesitoare a MET-ului sau a Luvrului. Locurile de promenadã ale calugãrilor, claustruri, sunt acum grãdinite pline de farmec, unele cu vederi nãucitoare spre fluviu si New Jersey, pe malul opus.

Gazda noastrã locuind în Upper West Side, am putut admira apusul fie de pe acoperisul blocului, la etajul 16, fie din Riverside Park, care nu mãsoarã decât vreo opt kilometri, de-a lungul apei, cam de la strada 72 la 155.

Tot în zona de surprize ale New Yorkului situez si Brighton Beach (sau Little Odessa?), care continuã Coney Island - o întindere lungã si latã de nisip, partial acoperitã de un deck de lemn, cu scânduri îmbinate frumos ca un parchet de casã boiereascã. Oceanul Atlantic se învolbureazã discret si ispititor la marginea ei, ca o alternativã la arsita verii. Printr-o ciudatã alchimie a soartei zona a fost luatã în stãpânire de imigrantii rusi, asadar magazinele, farmaciile si alte prãvãlii de uz comun afiseazã toate firme bilingve, gen "Mosvideofilm", iar pe stradã risti sa întrebi directia si sã ti se rãspundã "Panimaite pa ruski?".

Când pe plajã trec bãtrânei cu traista în spate strigând "Cucuruzu'" si altceva mai putin inteligibil îti vine a crede cã esti la malul Mãrii Negre care a fost invadat brusc de turisti multinationali. Experienta transcedentalã nu ar fi completã fãrã un prânz la restaurantul "Volna", unde chelnerul arãta ca un agent KGB underconver, foarte amenintãtor, care a stat de strajã lângã noi pânã am comandat. Mâncarea a venit pe rând pentru fiecare, la intervale lungi, am ajuns asadar sã mâncãm pe rând, iar clãtitele mele cu icre rosii, absolut ordinare, au fost trântite pe masã în fata singurului scaun gol. Desi am fost încãrcati cu 10% în plus pentru serviciu, în momentul plãtii mi s-a sugerat si bacsisul. Cutremurãtor. Ceva între Bulgakov si Mamaia. Alte optiuni includeau "Tatiana" si "Moscow", unul dintre ele vânzând pirosti si alte varietãti din cocã, umplute divers, foarte gustoase si foarte ieftine, am încercat ceva asemãnãtor cu merdenelele si o umpluturã cu miel, ceapã si mirodenii. Stan Pãtitul era pãtit, acum suntem si noi, dar dacã-i plaja mare si apa numai bunã de înot, cine sã se mai plângã?

Am atins si alte teluri de pe lista de sarcini, cum ar fi întâlnirile mult asteptate, cu Ina bloggerita care m-a vizitat deja, vãrul meu si cuplul cubano-canadian Celena - Michael, la care m-am invitat la cinã ca sã gãtesc eu. Si obiective materiale, ca strãbaterea podului Brooklyn, degustarea de înghetatã la Arte del Gelato, contemplat insulele si Lady Liberty din Battery Park, mâncat în China Town, dansat tango în East Village, dar...High Line satisface the highest expectations.

Un parc inovator, minimalist, organic, post-modern, care a recuperat si reinventat un pod de cale feratã dezafectat, în mijlocul cartierelor hip Meatpacking si Chelsea. Cu bãnci care ies din asfalt, alte bãnci sezlong, un amfiteatru cu geamuri imense care contemplã spectacolul strãzii, ierburi si flori de câmp cu miros sãlbatic care cresc în devãlmãsie.

Ce-ar fi mai fi de zis, zãu asa? Sau de fãcut, decât sã-ti iei o înghetatã sau altceva din Chelsea Market si sã te bucuri cã High Line existã, sau mai bine zis ca existã oameni care au avut ideea asta extraordinarã si altii care au pus-o în practicã. De-asta New York e New York, pentru cã e viu, se miscã, se reinventeazã, creste în directii noi, fãrã sã-si piardã din farmecul Art Deco si Neo Gotic al zgârie-norilor decorati cu elegantã si fantezie.

Foto aici:

NEW YORK

Despre muzeele MET si Natural History - în numãrul urmãtor.

UPDATE - de la maestrul Alex Gâlmeanu, români la Ellis Island, pentru conformitate.

Cãlãtorului îi sade bine cu drumul

2009-07-25T06:40:00.001-07:00

Nu mergem decât pâna la NY, pâna acolo ne tin banii de data asta, din partea mea as fi mers pe malul mãrii prin Nova Scotia si New Brunswick, sã respir si sã mã pierd în peisaj, marea diferentã e prietena noastrã Jane, Jewish-Buddhist-Atheist, care ne primeste cu bratele deschise în Upper West Side, între Riverside Park si Central Park. Dacã plouã putem sta în muzee, dacã stã, ne plimbãm pe High Line, trebuie sã traversãm pe jos Brooklyn Bridge, sã mergem all the way down pânã în Battery Park, si-mi doresc mai ales sã mã duc la "mare" - Brighton Beach. Si sã-mi cocot tovarãsul de viatã la Cloisters, în nordul Manhattanului, unde rãmãsite de mãnãstiri din Spania si Franta au fost restaurate si transformate în muzeu de artã medievalã.

Ar mai fi iesirile la tango, o milonga alternativã si una elegantã, posibil Hurricane Season - Climbing Poe-Tree la National Black Theatre în Harlem.

Prieteni nevãzuti de ani de zile, pentru cã în general am fost în Big Apple le temps d'un long week-end si nu am avut timp de întâlniri. Si în sfârsit mozzarella de la "Obika" si înghetatã de la nea' Salvatore Potestio, pe care l-am descoperit în 2007, mai ales ca aroma lunii e sorbetto di limone, my all time summer favourite.

Navegar é preciso, viver não é preciso

2009-07-16T11:22:00.000-07:00

În portughezã. Traducerea poate înclina în douã sensuri:

E nevoie sã navighezi, sã trãiesti nu e nevoie, conform originalului - navigare necesse est, vivere non necesse, atribuit de Plutarh lui Pompei, care-si îndemna soldatii sã se îmbarce, în ciuda vremii potrivnice.

Sau putem sa-l luãm ca atare - navigatia e precisã, viata nu este.

Am ascultat cântecele astea pe plaja din Bom Jesus dos Pobres, Bahia, Brasil, câteva nopti din martie 2008, aproape soptite de un grup de brazilieni trecuti de patruzeci de ani, cu profesii ne-muzicale, acompaniati de chitãri si bere la gheatã. Am ajuns acolo datoritã impreciziei vietii mele. Precizia nu e necesarã.

"É d'Oxum" e dedicat orasului Salvador da Bahia de Tudos os Santos. Oxum e una dintre divinitãtile africane - orixas, nu departe la vorbã si la port de Afrodita.

Toda cidade irradia magia/Tot orasul iradiaza magie

Presente n'água doce/Prezentã în apa dulce
Presente n’água salgada/Prezentã în apa sãratã
E toda cidade brilha/Si tot orasul strãluceste.

Tot un drac si nu numai

2009-07-13T18:36:00.000-07:00

Am mai descoperit o ghidusie lingvisticã, cândva vorbeam de împrumuturile din turcã, acum e vorba de una dintre multele apropieri de limbi si dialecte periferice de sorginte latinã, gen sora mia si frátemo în napoletana, sau straduzza, casuzza, nica (micã) în sicilianã.

Drac e dragon în catalanã. Pânã si dragonul lui Gaudí din Parcul Guëll e tot un drac.

Rezultã ca etimologia lui Dracula legatã de ordinul Dragonului e cât se poate de credibilã. E posibil ca "drac" sã fi însemnat dragon si pe atunci. Fratele sãu balaurul are alte rãdãcini etimologice, chiar pre-latine, probabil ca barzã, varzã, viezure si altele ca ele. Dracul catalan scuipã cum cere traditia, foc.

Tot în catalanã am mai gãsit forme ale participiului trecut: descosut (varianta veche) si perdut de exemplu sau chiar un refren popular pescãresc :
A la mar
no hi ha teu
ni meu.
A la mar
tot es teu
i tot es meu.

How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb

2009-07-13T07:22:00.000-07:00

Citind despre colapsul "Realitãtii" din România, cu toate sensurile cuvântului în minte, ma bate gândul ca a fost o miscare planificatã: atragerea celor mai buni oameni din presã cu oferte nejustificate, cumpãrarea unor ziare cum sunt "Catavencu" si "Cotidianul" tocmai pentru a le dezamorsa, pentru cã unii si altii erau deranjati de ce spuneau si ce scriau unii jurnalisti. "Fã-te frate cu dracul pâna treci puntea" e din pãcate o scuzã pentru lipsa de responsabilitate si profesionalism din multe domenii. Unii au cãpãtat ce si-au cãutat cu lumânarea, altii au fost amãgiti de mirajul unui mare trust profesionist, ca musculitele de lumina lãmpii.

Si cel mai trist în România mi se pare penibilul situatiei, modul jalnic în care împricinatii se scuzã si-si pun cenusã în cap, Monica Ridzi e o biatã scolãritã în acest domeniu, si nu mã îndoiesc ca însusi cazul ei e numai o arma de distragere în masã de la situatii mai grave, gãuri si mai mari în buget. Nu înteleg cum de oamenii care au demnitate în România nu au ajuns demnitari si dregãtori, cu exceptii care confirmã regula, ca Varujan Pambuccian, un om de o luciditate impecabilã si implacabilã, care din pãcate nu poate face nimic printre atâtia inepti.

Pâna la urmã, ca pentru orice infectie, ar trebui sã explodeze naibii buba si sã iasã tot puroiul, din pãcate însã asta ar zdruncina vietile prea multor oameni, dintre care multi sunt nevinovati, dacã nu considerãm inertia si lãsatul în voia vântului o vinã.

Destinatia e drumul

2009-07-05T11:04:00.000-07:00

Sursa foto: http://www.hearts-words.jp/works/windingroad.html

Gândurile de fatã mi-au fost inspirate de douã momente povestite savuros de madame Zaza, în ritm de roti sau de feribot, si nu numai de ele.

O revistã lucioasã cu public tintã feminin din România s-a arãtat interesatã de parcursul meu când le-am propus acum ceva vreme un interviu cu o scriitoare româncã publicatã si respectatã în Québec, si chiar în Canada sau Italia, pe unde se fac studii francofone sau românofile. Articolul meu a apãrut în ianuarie si m-am bucurat cã am reusit cumva sã o readuc pe Felicia Mihali în atentia românilor. Au revenit si mi-au luat mie interviu dupã câteva luni. Mare mi-a fost mirarea când am constatat cã si povestea mea a fost prezentatã ca una "de succes", mergând în crescendo, un alt triumf românesc pe plaiuri canadiene.

Eu nu cred în tinte si capãtul drumului, nu am scopuri clare si bine determinate, but I enjoy the ride, adicã felul în care îmi construiesc parcursul conteazã la fel de mult ca si destinatia. Tata mi-a spus la un moment dat si nu am înteles "Opera mea este viata mea". Mi-a luat ceva timp sã ajung acolo, sã pot privi în urmã si sã-mi dau seama cã de fapt viata mea e o poveste pe care am povestit-o din mers si e în continuã desfãsurare, în continuã cãutare, de experiente, de trãiri, de provocãri. Mã pasioneazã, e adevãrat, cãlãtoriile si limbile strãine, versatilitatea mintii umane, variatia viziunilor asupra vietii si asupra a ceea ce este dincolo de ea, si cam asta e spirala în jurul cãreia mã desfãsor, într-un mod cât se poate de aleatoriu. Am fost categorisitã drept aventurierã si globe-trotter, desi nu m-am avântat în strãfundurile junglei, nici pe culmile muntilor sau prin vreo comunitate care-si mãsoarã timpul dupã alte ritmuri decât convulsiile istorice si economice. Prefer cãlãtoria cu alt pretext, al studiului sau al muncii, stai si înveti mai mult într-un loc, te îmbibi mai bine de esenta lui. Nu sunt o iubitoare si cãutãtoare de riscuri, nici de câstiguri bruste si fabuloase, mai curând o fire iscoditoare, dornicã de a cunoaste si a întelege. Nu-i înteleg pe cei care cautã adrenalina sporturilor extreme, ci pe cei care exploreaza adâncurile submarine. Pe de altã parte nu am astâmpãr si nu mã multumesc pe deplin cu ceea ce am decât pânã la punct, nu mã tem sã iau iar de la capãt dacã simt cã sunt într-o fundãturã si nu functionez la parametrii optimi.

Evident cã nu m-ar deranja o asa zisã carierã de succes sau o familie model, cã om sunt, si nimic omenesc nu-mi este strãin, dar dacã asta înseamnã sã renunt la prietenia cu mine însãmi, atunci prefer sã continui alãturea cu drumul, pe unde gãsesc maci si albãstrele, uneori scaieti, dar variatia e mai mare decât pe asfalt. E important unde ajung, dar la fel de important este si pe unde o iau, si cum merg. Pe de altã parte singurul capãt cunoscut al drumului este sfârsitul vietii, altfel nimic nu este bãtut în cuie. Viata mea este un succes doar pentru cã s-a dovedit a fi interesantã din punctul meu de vedere, pentru altii poate fi o nebunie, sau un esec. Numai cã cea care o trãieste sunt eu, si mi-au trebuit diverse ocazii de dat cu capul ca sã înteleg asta, cã pãrerea altora conteazã pânã acolo unde începe zona ta de confort, a mea în cazul de fatã. Consider masterul din Canada o reusitã pentru ceea ce am avut ocazia sa învãt si sã experimentez pe teren, nu pentru cã am o diplomã în plus, iarãsi, parcursul masterului a contat mai mult, cursurile si subiectul ales mi-au definit traseul academic, nu titlul. Si asta e valabil pentru tot ceea am trãit pânã acum.

Caminante, no hay camino, se hace camino al andar.
Golpe a golpe y verso a verso...

Ce lipseste

2009-06-29T11:06:00.000-07:00

M-am luat cu povesti bucãtãresti si am uitat esentialul, ghimpele care mi-a rãmas înfipt de câteva zile în constiinta socialã si nationalã.

Seminarul la care m-am alipit saptamâna trecutã avea ca temã protectia socialã în domeniul sãnãtãtii în America Latinã. Subiect tehnic, ce tine de economie, stiinte politice, administratie publicã si localã, management medical. Cu o componentã socialã marcantã însã, fiind analizate sistemele de protectie socialã în sãnãtate din diverse tãri: Columbia, Argentina, Brazilia, Peru, Guatemala. Scopul era colaborarea între diversii investigatorii, pentru a învãta unii de la altii, din asemãnãri si diferente, din studii de caz, pentru a-si putea pune mai apoi cercetarea în serviciul societãtii. Când le-am vãzut biografiile, m-a luat ameteala, în afarã de titluri si pozitii în universitãti si centre de cercetare, cam toti aveau studii de master si doctorat în Statele Unite (inclusiv PhD la Harvard), Marea Britanie, Canada, Belgia, Franta (la Sorbonne). Si când si-au terminat studiile s-au întors acasã si s-au pus pe treabã. Pentru cã studiile lor nu ramân la nivel de publicatii si discutii academice, ci servesc la schimbarea politicilor si strategiilor, cu rezultate clare.

Mi-am adus aminte cã auzisem de o specialistã în domeniu si în România, Simona Haraga, fost manechin. Fatã desteaptã, când a plecat sã defileze la Milano, a fãcut si o scoalã de management în domeniul sãnãtãtii, cine nu stie cât de tare se simte în România lipsa acestei specializãri? Acum existã o institutie de învãtãmânt de profil si în Bucuresti, Simona lucreazã acolo si vãd pe net cã e foarte activã, merge pe la seminare internationale în Europa, prezintã studii de caz din România. Mã tem însã cã toti directorii de spitale continuã sã fie medici care, oricât de buni medici ar fi, tot n-au habar de management. Mã tem cã aceeasi situatie domneste si în Ministerul Sãnãtãtii. Sper sã nu am dreptate, dar povestile de groazã si coruptie din spitale continuã.

Dar ghimpele nu e ãsta, ci ceea ce se numeste "participare cetãteneascã" si "organizatii comunitare". Multi români se simt mai presus de America Latinã si o trateazã de Banana Republic imaginându-si cã cei de acolo ori mor de foame, ori trãiesc dupã principiul "Samba si, trabajo no" (desi în Brazilia se vorbeste portughezã, nu spaniolã). Dar ei au ceva ce noi nu avem: aceste organizatii comunitare, initiativa localã la nivel de sat si de cartier, a celor care nu
Foto: http://www.expressibian.com/images-up/04_05_2008_mici-si-bere-de-la-psd_1062.jpg

asteaptã sã le fie pus nimic în traistã, care nu se limiteazã sã înjure partidul si guvernul la un mic si la o bere.

Într-un documentar de Fernando Solanas "La dignidad de los nadies" am vãzut oameni care au creat din proprie initiativã o cantinã popularã într-un cartier cu drumuri neasfaltate de la periferia periferiei din Buenos Aires. Campania Liei "Oameni Darnici" e o adiere de initiativã comunitarã, în care nu intervine nici o institutie. În România de ce nu se întâmplã asta? De ce oamenii care stau la taclale în fata blocului sau la crâsmã nu se pot aduna sã facã ceva? O grãdinã de legume (da, stiu, vin altii si furã), un loc de joacã pentru copii, un sistem alternativ de supravegheat copiii altora din aceeasi scarã, de ajutat bãtrânii, de strâns gunoiul. De ce în afara comitetului de bloc, a sindicatului, nu-i miscã nimic? De unde atâta acrealã, sastisealã, vegetare si bombãnealã sterilã?

Combaterea culinara a spleenului

2009-06-29T06:51:00.001-07:00

Pentru cã m-am înhãmat la un atelier de articole stiintifice din si despre America Latinã sãptãmâna trecutã, de luni pânã joi, sâmbãtã si duminicã am rãmas la vatrã sa transcriu procese verbale în spaniolã. Adicã nema filme, teatru, concert, nimic, numa' vineri am reusit sa ajung la piscina mea dragã, cu multe culoare, din Parc Jean Drapeau. Mare daraverã atelierul ãsta darã, mai ales cu francofoanele si brazilianca vorbitoare de spaniolã, tusea, fosnetele si soaptele înregistrate de reportofon.

M-am consolat în pauza de masã asadar, cu o salatã de ruccola (cicã voinicicã pre limba noastrã, exact ce-mi trebuia mie, stimulator de voinicie), rosii felurite, prosciutto de la mama lui si mozzarella de la italienii pripãsiti la Montréal, proprietari de ditai fabrica "Saputo".

Care salatã a fost urmatã de linguine cu calamar si legume (tulpinã de telinã, câteva rosii proaspete, ceapa verde si ardei), presãrate într-un final glorios cu mãrar. Am fentat stilul mediteranean favorit punând în loc de sare sos de soia. Una dintre tainele binecunoscute ale bucãtãriei italiene, ignoratã cu succes în America de Nord si prin restaurantele italienesti horror din Românica, este simplitatea pastelor. Se pot face paste foarte gustoase numai cu rosii, mãsline, uleiul aferent, o târã de busuioc sau oregano, nitel piper proaspãt si o idee de parmezan. Nu e necesarã înecarea lor în sosuri de smântânã sau rosii, nici ametirea cu zece ingrediente, de obicei 2-3 de bazã si niscai arome sunt suficiente. Am primit o mare lectie de la prietena mea pompeianã când am servit-o alternativ, cu rasol de peste simplu si blaff de poisson, care-i cam tot aia, dar zãpãcit cu tot felul de ierburi aromatice. Mi-a spus cã e bun blafful dar rasolul pãstreazã gustul original al pestelui. De atunci încerc pe cât posibil sã respect regula de aur: importantã e savoarea originalã, simplitatea, eventual încurajatã cu 1-2 mirodenii sau ierburi cu gust. Calamarul oricum îsi lasã sucurile la gãtit, asadar nitel vin alb si 2-3 rosioare sunt suficiente pentru lungirea sosului.

Spre searã am comis o crimã rarã - am zdrobit douã cesti de cãpsuni si am amestecat storceala cu niscai suc de lime, oleacã de Martini Extra Dry, nitel rom de Havana si zahãr brun. Un fel de home made strawberry Daiquiri adaptat la ingredientele disponibile. Prefer fructele natur, dar dupã o zi întreagã de stat în casã aveam nevoie de putinã cruzime.

Din putul gândirii care trece prin stomac:

Marea artã a gãtitului e sã-ti iasã gustos, sã te sature fãrã sã-ti cadã greu la linguricã si astea fãrã prea mare efort, strãduintã si cheltuialã. As vrea sã conving cât mai multe gospodine si gospodari cã asa e. Jos sarmalele!

Zi gri de melanholii, cu happy end

2009-06-21T08:13:00.000-07:00

Rosii brune

Rosii felurite: roz, bruna, campari, pruna, cherry, galbena

Vara trecutã a plouat de ne-a uscat. De câteva sãptãmâni de când a venit chinuitã si indecisã primãvara, vremea e capricioasã ca o fecioarã chinuitã de hormoni sau o vãduva asisderea. Acum sã zicem ca e varã, de câteva zile trãim într-un fel de purgatoriu al anotimpurilor, nici pe cal nici în cãrutã. Cerul e gri pal, aproape gri, nici nu plouã, nici soarele nu se îndurã de spleenul nostru. Nu-i greu de înteles de ce la 15 grade îsi scot fetele deja sandalele si fustitele la vedere, asta-i vara, prinde-o repede! Variaza soiurile de rosii de serã, de toate culorile si formele, astept în curând rosiile albastre. Ale originale, din Mexic, erau de douã feluri: jitomatl (cele rosii) si miltomatl - verzi si îmbrãcate într-o foitã subtire ca pergamentul, cu gust cumva de corcoduse. Eu duc dorul celor "de la tãrani", rosii, grase, dulci si cu forme nãstrusnice uneori, aduceau a mandragore.

Am cunoscut ieri o doamnã din satul Monor, Bistrita - Nãsãud, care cântã ca o privighetoare, tocmai a scos aici primul disc, dupa 26 de ani de la emigrare. A trecut întâi prin Grecia, unde plecase sã le studieze folclorul, apoi prin Italia, si si-a gãsit locul aici. Ne-a povestit despre satul ei: Monor, pe net se vede a fi loc frumos si cu stare, chiar cu obiective turistice - vulcani noroiosi si industriale. Anuca deplânge starea ogoarelor, ne-a spus ca tãranii obisnuiti de cooperativã sã execute ordinele: aici cositi, aici prãsiti, n-au stiut ce sã mai facã când si-au luat pamântul înapoi, ce, cum si când sã cultive, l-au lãsat în paraginã si au cumpãrat vaci când s-a deschis fabrica de produse lactate. Vorba Anucãi, la cât îngrãsãmânt natural au lãsat vacile pe ogoare, s-ar scoate recolte record de acolo. Doar cã pe tãrani nu i-a învãtat nimeni sã spele ugerul vacii, sã cumpere masini de muls, sã se conformeze standardelor de igienã. Iac-asa au ajuns sã vândã vitele. Urmarea nu o stiu. Dar pe siteul fabricii am vãzut cã au propria lor fermã, nu cumpãrã laptele de la altii.

Ne-a mai povestit si altele Anuca, cum a învãtat sã cânte, cât îi plac doinele, cum citea ora exactã dupã soare, stia când vine un cutremur dupã animale, si câte si mai câte. Mai ales cum mergeau pe jos, cale de 200 de kilometri, în pelerinaj la Nicula de Sfântã Mãrie, cântând pe drum.

Am stat si m-am gândit, bietul tãran român, ce-o fi înteles si el, de la rãscoala din 1907 si pâna la cooperativizare. Scurtã viatã a avut sã se bucure de pãmântul lui, de care acum e rupt, zice Anuca. Eu n-am de unde sã stiu, cã n-am avut si nu am rude la tarã, stiu numai ce zice mama, ca fãrã tãranii care veneau la piatã cu de-ale gurii pe vremea multidezvoltãrii, mureau de foame citadinii.

REVIZIE: a iesit soarele si am iesit la preumblare cu Freundin Andrea, pe the Main - bulevardul St. Laurent care separa cândva vestul anglofon de estul francofon al orasului, plin de magazine haioase, restaurante, baruri, cafenele si birturi tinute de portughezi, evrei est-europeni si câtiva asiatici. Zilele astea a fost închisã strada si tarabele, muzica, grãtarele, au inundat trotuarele si o parte din carosabil.

REVIZIE II - am uitat un amãnunt, din povestiri reiese cã si în lumea bucolicã a mediului rural femeile au învãtat drumul spre cârciumã, si au descoperit plãcerile bahice.

De ce nu Canada sau Canada, de ce nu?

2009-06-19T16:51:00.000-07:00

E o întrebare care ma pune în cumpãna de ceva vreme, o tot framânt si modelez ca pe o bucatã de plastilinã, mintea mea joacã ping-pong cu ea pânã când pierd firul rationamentului. Oricui mi-ar spune cã vrea sã emigreze în Canada i-as zice sa vinã mai întâi în vizitã si pe cât posibil sa exploreze piata de muncã. N-as sfãtui pe nimeni sã nu vinã, e o tarã frumoasã, cam întinsã, cu distante uriase între orasele importante. Montréal e aproape de Ottawa si de capitala Québecului - Ville de Québec (câtã imaginatie! Capitala statului New York...ghici ghicitoare mea? Albany, sâc).

E curat, primãvara si vara apar ronduri de flori minunat aranjate si îngrijite, autobuzele vin la timp, au orare afisate în statie de obicei, si se stã la coadã la urcare, primul venit, primul servit. Sunt parcuri în fiecare cartier, multe cu zone de picnic, unde se adunã francofoni, anglofoni si alofoni la grãtar: indieni, arabi, vietnamezi, români, latino-americani. Copiii au locuri de joacã speciale în parcuri, cu tot felul de tobogane si nãzdrãvãnii. Spun asta pentru cã cineva m-a întrebat dacã e o tarã bunã sa-ti cresti copiii. Eh, am crescut noi pionieri, si uite ce departe am ajuns:) Presupun cã da, dar si aici apar stiri despre copii abuzati, rãpiti, ucisi. Dintre toate orasele cunoscute Montréal mi se pare unul dintre cele mai sigure, în pofida stirilor despre cutare înjunghiere sau reglare de conturi, într-un procentaj minim astea existã peste tot. Dar...se dau spargeri, asta da, cunosc patru persoane care au pãtit-o, la mine în bloc au intrat cam în trei apartamente anul trecut, în blocul de alãturi anul ãsta, pe scara de incendiu, ascunsã privirilor.

Montréal e orasul festivalurilor: teatru, dans, film, umor, muzicã. Motul fiind cel de jazz din luna iulie, unde pe scenele în aer liber se aud mai mult ritmurile altor culturi, din India în Capul Verde. La supermarket gãsesti orice; numai la pâine au nu stiu câte sortimente, lipii indiene, afgane, libaneze, tortillas mexicane, pâine kasher, bagheta frantuzeascã si ciabatta italieneascã, din toate combinatiile de cereale posibile. Înnebunesti încercând sã alegi. Nici cu restaurantele nu e mai usor, rãmâi flãmând tot oscilând între tailandeze, vietnameze, latino-americane, portugheze si italienesti, mai toate gestionate de nativi ai tarilor respective.

Prin cafenele si bãrulete concertele te poartã si ele pe plaiuri îndepãrtate sau apropiate, e si rock, si chanson française, reggae si salsa. Numele cu renume ne tot viziteazã, dacã-i trece burtica lui Dave Gahan, Depeche Mode vor fi prezenti pe 25 iulie. De dansat - pe alese: dance, trance, oldies but goldies, tiganeasca din Balcani, salsa si tango.

Cine vrea sã înoate poate merge la unul dintre lacurile dimprejur, unde poti închiria si kayak sau canoe (aici e patria lor, kayakul e inuit si canoea amerindiana). Cine vrea pe munte si prin pãdure are de unde alege, colea peste granitã în USA poti face trasee de 10 - 11 ore.

Eu trãiesc nu numai înconjuratã de toate activitãtile astea, ci trãindu-le din plin, încerc sã fiu cât mai selectivã ca sã nu alerg ca o gãinã fãrã cap de colo-colo ajungând sã nu mai înteleg nimic. Si totusi...mã apasã lipsa unui trunchi cultural solid de care sã se lipeascã si pe care sã-l regenereze si sã-l ramifice toate natiile care se pripãsesc pe aici. În ciuda eforturilor de a afirma cultura si istoria québécoise, nu pot uita cã natiile native: inuiti, cree, micmac, algonquin, huron, si Dumnezeu stie câte, sunt marginalizate si auzi de ele doar pe la vreun festival sau în cazul discriminãrii pozitive. În ciuda eforturile guvernului québécois de aduce cât mai multi emigranti calificati, nu putini sunt medicii care conduc taxiuri.

Depinde de ceea ce cautã fiecare, multi vin aici în cãutarea unei bunãstãri materiale relative: o casã (care se va afla la periferie, obligatoriu, fãcutã din materiale mediocre si usor de confundat cu orice casã din jur, creditatã pe 25 de ani), o masinã, cumpãrãturi la supermarket si la mall, picnicuri si grãtare, vacante all-inclusive în Cuba, Republica Dominicanã si Mexic - ignorând cultura localã cu bunele si relele ei, mai putin niscai dansuri tropicale si mariachi. Pentru cineva venit dintr-un orãsel de provincie prãfuit, sau care locuia într-un apartament sordid "la bloc", toatã fervoarea multiculturalã a Montréalului e o manã cereascã. Cine a fost functionar la bancã, arhivist, inginer IT, în domeniul aeronautic sau al telecomunicatiilor, mecanic auto, bucãtar, art director în publicitate, are sanse sa lucreze în acelasi domeniu si la acelasi nivel dupa 3-4 ani, depinde de noroc. Chiar pentru bioingineri, geneticieni, e mult mai bine la Montréal, e o industrie în plinã înflorire, întreprinderile farmaceutice prosperã aici. Dreptul nu este recunoscut, nici contabilitatea, marketingul sau publicitatea/client service - numai dacã ai lucrat la vreo mare internationalã gen McCann, pentru clienti la fel de cunoscuti. Stiu un singur caz, din Bulgaria, si lucreaza la o firmã localã, nu la cea unde lucra la Sofia. Medicii ar trebui sa refacã si ei universitatea, asistentele au de fãcut ceva mai putine cursuri si sunt la mare cãutare.

Cei care nu vor sã lucreze într-un call center, la tejghea de bar sau cafenea, mai bine se întorc la scoalã. Dar nu oricum, unii fac greseala de a se duce direct acolo - aici nici nu se uitã la curriculum vitae dacã nu ai experientã localã, poti sã faci oricâte scoli. Prima e de obicei de survival jobs, eu mi-am halit economiile si am rezistat patru luni fãrã sã vând pantofi, sã fac cafele sau sã ametesc oamenii la telefon. Am o prietenã care a prins o slujbã de head hunter foarte bine plãtitã (au clienti mari), datoritã faptului cã a fost recomandatã de contabilul firmei, fãrã nici o experientã în resurse umane. Diferenta între relatiile de aici si din România este cã un incompetent nu va primi niciodatã jobul, indiferent cine îl recomandã. Si pe incompetenti de fapt nu-i recomandã nimeni, pentru cã automat cine te sustine îsi pierde credibilitatea.

Ah, uitam, vacantele sunt scurte, pornesc cam de la douã saptãmâni, si dupã fiecare cinci ani la aceeasi firmã mai capeti una. Pleci din firmã, pierzi prelungirea vacantei. Cei mai generosi oferã patru. Mai sunt câteva zile libere presãrate de-a lungul anului. Cam greu sã-ti faci o vacantã adevãratã în Europa, Asia sau America de Sud în conditiile astea, de mare distantã, bilete scumpe si timp putin. Eu personal as prefera sã fiu aproape de Europa si sã-mi iau mini vacante în Suedia sau Portugalia, de pildã, pe unde am rude si prieteni, as acoperi toatã harta în felul ãsta.

Una peste alta, îmi place America de Nord numai temporar, dar îmi place. Pentru cei cu pregãtire tehnicã, buni profesionisti, poate Canada e sansa la o viatã departe de aglomeratie, praf, mitocãnie. Si pentru cei dispusi sã se reorienteze (profesorii de englezã si francezã au de lucru), sa facã o scoalã de bucãtarie sau masoterapie, un certificat în resurse umane, agentii imobiliari chiar pot câstiga foarte bine, multi români asta fac aici.

N.B. Sistemul medical e la pamânt, din fericire nu am avut de-a face cu el, dar am o prietenã care a stat 8 ore la urgente, altfel programãrile la medicul specialist se fac cu câteva luni înainte. Si nici cu diagnosticãrile nu stau prea bine.

România la purtãtor - atavismul si traditiile

2009-06-16T18:23:00.000-07:00

Photo source: Martyna Majok/Daria Davis (check the links, they're worth it)

Mama unei foarte bune si dragi prietene românce s-a dus dintre noi, dupã ce a suferit un an, nu numai din cauza cancerului care o rodea, dar si din cauza tratamentelor si a chimoterapiei. Am o carte de poezii în englezã pe care mi-a dãruit-o acum câtiva ani, când au venit cu totii la mine sa bea un ceai. Am vorbit atunci despre tata, care se prãpãdise nu demult. Ana era o femeie blândã si duioasã, care-si iubea grãdina si picta. Frumoasã, de o frumusete luminoasã si calmã, cu un sot iubitor si copii asemenea lor, întreprinzãtori si dârzi. Fiica ei a ales sã rãmânã singurã la Montréal când pãrintii s-au mutat în Ontario, pentru cã se înscrisese aici la facultate, desi îsi dãduse deja licenta în România. Mi-a fost alãturi când a trebuit sã plec de azi pe mâine la Bucuresti pentru înmormântarea tatei.

Din pãcate ieri a fost rândul meu sã-i fiu alãturi. Eu si încã vreo sapte prietene de nãdejde, toate românce din Montréal. Eu m-am dus îmbrãcatã simplu, în negru, dar cu fustã bej, pentru cã nu era vorbã despre o rudã. Am ajuns când slujba începuse deja. Nici o femeie nu avea capul acoperit în bisericã, desi asa cere traditia. Eu am fost crescutã într-o relatie de întelegere si prietenie cu religia, nu de fricã si obligatii, asadar m-am simtit usuratã când am vãzut asta. Preotul a profitat de ocazie si ne-a amintit ca toatã viata noastrã este legatã de bisericã: botez, cãsãtorie, înmormântare. Si a tinut sa înfiereze practicile pãgâne cum ar fi incinerarea (fereascã Domnul!), cã doar Biblia zice din tãrânã am venit si în tãrânã ne întoarcem. Oops! La iesirea din bisericã - surprizã maximã: toate fetele erau complet în negru. Plus tocuri si taioare, ca în filmele americane cu înmormântari de lux. Ahâm.

Prietena mea ne-a scris sã nu aducem flori, mai degrabã sã facem o donatie loco pentru lupta împotriva cancerului. Eu asa am fãcut, evident cã pe acolo erau buchete si cosuri mari de flori.

La cimitir - altã minune, vãd mai bine sicriul: roz sidefat cu trandafiri în medalion la balamale. Solid, made to last. Hm, eu credeam cã recomandarea cu dusul în pãmânt înseamnã si o metodã cât mai directã. Buuun. Bocesc eu acolo cât bocesc, cã de când s-a dus tata n-am mai fost la înmormântare, plus ca mi se rupea inima sã mã uit la sotul si copiii Anei, atât de frumosi si de îndurerati. Si ea era tot frumoasã, ca Albã ca Zãpada în racla de clestar. Nu cred cã moartea sau viata sunt drepte sau nedrepte, astea sunt unitãtile noastre de mãsurã. Moartea închide capitolul vietii, face parte din ea, ca si boala si bãtrânetea. Doar cã trãim într-o societate idioatã care ne învatã ca trebuie sã fim tineri, frumosi si sãnãtosi...pânã murim. Cum vine asta?

Ne-am întors la bisericã la pomanã, fetele avusesera grijã de tot: colivã, sarmale de post, falafel, ghiveci, fasole bãtutã, salate (mie nu-mi spusese nimeni sã aduc si eu ce pot). În postul sfintilor Petru si Pavel nu se cuvenea altceva. M-am bucurat ca si familia logodnicului québécois a apreciat mâncarea. La spartul târgului multi (români, din pãcate evident) au plecat lãsând farfuriile si paharele de plastic pe masã, desi existau cosuri de gunoi, si eram în sala de întruniri a bisericii, nu la restaurant. Noi, pretenele, am rãmas sã facem curat. Si familia colateralã cot la cot cu noi, sunt niste oameni admirabili, prietena mea a avut mare noroc. Dau sã clãtesc platourile, sare o fatã ca arsã: "Nuuu, cã dai apã murdarã". N-am prea înteles, am mai robotit nitel în zonã, iar dau sã clãtesc. Vine alta: "Nu se spalã vasele imediat dupã dusul la groapã. Faci lãturi". "Poftim? Lãturile sunt alea de se dau animalelor din bãtãturã." "Dai apã murdarã dupã mort, nu se face". Ah, am înteles, în 2009, în Montréal, Canada, la sala de întruniri a bisericii, nu în casa Anei, nu facem ce nu se face si nu se cade sã nu facem ce se face.

Cam asa a fost si la nunta surorii mele, Noi n-am avut bunici la tarã, cu datini si obiceiuri. Si atunci a venit fiecare sã ne povesteascã ce se face si ce nu. Ca faza cu înlocuitul voalului cu basmaua. Orezul si ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat si ceva albastru, cã asa am vãzut în filmele americane. Sã faci ce se face, neapãrat.

Acu', zic si eu, dacã tot tinem sã respectãm datini pre-crestine, ca asta cu nespãlatul vaselor, nu-i normal sã ne acoperim si capul în bisericã? Hai sã ne tinem de datini pânã la capãt. Dar nu se poate, trebuie sã facem un ghiveci de aici si acolo, atunci si acum, ca sã ne dãm impresia cã suntem emancipati, dar nu ne uitãm rãdãcinile.

Dupã tata am purtat doliu 40 de zile pentru cã am vrut eu, pentru cã detest sã mã îmbrac în negru si am vrut sã mã nevoiesc. Indiferent ce spune pãrintele, eu vreau sã fiu arsã, între patru scânduri simple. Cenusã din cenusã. Si înainte sã-mi donez organele sãnãtoase. Si sã se spele toate vasele, na! Daca o avea cine sã-mi facã pomanã. De altfel, mai bine ar fi sã se facã donatii.

Ziua Z - tichia de mãrgãritar

2009-06-14T07:09:00.000-07:00

E drept, nici chealã nu sunt, nici tichia nu e de mãrgãritar, mai degrabã de zidar. Mortarboard = square academic cap. Asta de la placa de lemn cu mâner pe care-si întind zidarii mortarul. În Québec i se spune chiar mortier = mortar (mai înseamnã si piuã, de-aia pentru pisat, inclusiv buruienile de leac, dar le québécois e împãnat cu anglicisme, traduse mot à mot).

Pe scurt, ca iar mã încurc în propriile ite si urzeli, azi mã blagoslovesc cu diploma de master în comunicare. Am aflat de-abia dupã predarea definitivã a tezei cã aici ceremoniile de absolvire sunt ca cele din filmele americane sau britanice (Goodbye, Mr. Chips), cu robã si tichie academicã în patru colturi, cu ciucure. Nu pot spune ca era vreo dorintã secretã si imposibilã, niciodatã nu mi-a trecut prin cap ca mi s-ar putea întâmpla asa ceva. Dar mi se pãrea un ritual nostim, care marcheazã frumos absolvirea, spre deosebirea de facultãtile din România, unde te duci si-ti ridici diploma de la secretariatul Universitãtii, dupã nu stiu câte luni. Când am terminat FJSC-ul în 1996 au picat multi examenul de licentã si nu ne-am bucurat cine stie ce. Eu am fãcut o mare petrecere acasã unde i-am invitat pe toti doritorii (eram cam 100 în tot anul) si cam asta a fost tot. Nici mãcar nu am fotografii din acea zi, a afisãrii rezultatelor.

Acum am avut de ales, ori primesc diploma prin postã, ori, în schimbul unui pret absolut decent, mã duc la ceremonia de absolvire si ma împopotonez cu robã si tocã, împrumutate de facultate. Nu la UQAM ne investeste, probabil nu dispune de o salã adecvatã în care sã încapã si înghitatii, ci într-o salã de spectacole de alãturi. Din pãcate nu terminãm toti în acelasi timp lucrarea, iar dintre colegii de la master mai vorbesc doar cu vecina mexicanã din an în Dia de los Muertos si Jean-Philippe, al cãrui tatã face un somon afumat delirant în nordul Québecului, pe care fiul îl vinde la cunoscuti. Asadar mã duc acolo ca o barzã stingherã, poate totusi vãd vreo fatã familiarã, dar nu va fi nici o bere colocvialã dupã. Ne dau un pahar de vin de banii de la absolvire, prietenul meu va trebui sã stea la cucurigu, dar ne putem bea pocalul împreunã. Nu e cazul prietenei mele Juliana (brazilianã paulista), ea are prieteni printre colegi, probabil pentru cã au realizat proiecte comune, dar la Sciences environnementales e altã socotealã.

A fost frumos, a fost si greu pe alocuri, din septembrie 2006 pâna în decembrie anul trecut, cele trei luni de Uruguay, bonus Buenos Aires si Salvador de Bahia, au fãcut din 2008 un an cu totul special. Dar e o usã pe care acum o închid si mã regãsesc într-o camerã plinã de multe alte usi, or fi intrãri, iesiri? Eu, hâc, cu cine votez?

Off topic: asearã în mijlocul unor profunde discutii existentiale a venit sã ne amusine un puiut raton. Aveam niste biscuiti Wasa integrali si i-au fost pe plac. Când se ridica în douã lãbute îti venea sã-l iei acasã. Ne-a luminat seara (aniversarã de altfel, doi ani din "ziua accidentului", când ne-am cunoscut, 13 iunie 2007).

Ilie Moromete si omonimul rus

2009-06-10T18:01:00.000-07:00

Un post foarte scurt: într-o carte despre imaginarul rus, pre si postcrestin, am descoperit cã unul dintre eroii lor mitici se numea Ilya Muromets. Sau Ilia din Murom. Nu stiu cum se face cã nu am citit asta în nici o analizã sau criticã, desi coincidenta e mai mult decât evidentã.

Ilia este singurul erou epic canonizat de biserica rusã, are chiar si moaste, pe lângã Kiev, sã nu uitãm ca a fost capitalã înaintea Moscovei.

Românii din Parlamentul UE

2009-06-10T11:27:00.000-07:00

Becali si limba lui Shakespeare, poate dupã ce o învatã bine de tot îi citeste si pe clasici.

De ce era mai bine sã stea Hamlet în Anglia? Iaca:

HAMLET: Ay, marry, why was he sent into England?
First Clown:
Why, because he was mad: he shall recover his wits there; or, if he do not, it's no great matter there.
HAMLET: Why?
First Clown: 'Twill, a not be seen in him there; there the men are as mad as he.

Nebunului îi stã bine printre nebuni, de-aia în Canada nu-i de mine. Sã mã duc în Anglia?

Maniere si comunicare

2009-06-08T12:49:00.000-07:00

Câte bordeie, atâtea obiceie:

Scena 1 - La final de "Eonnagata" un tânar domn, spre 27 - 28 de ani, suiera de zor lânga noi. Având în vedere ca vârsta îsi spune cuvântul si eu devin o doamnã usor iritabilã, i-am spus ca la teatru nu se fluierã, înseamnã ca nu ai apreciat spectacolul. N-a mai fluierat, iar când s-au terminat aplauzele m-a întrebat candid, cu accent neaos québécois: "Cum ati spus, ca nu se fluierã, pentru cã înseamnã ca nu-mi place? Dar chiar mi-a plãcut foarte mult. Multumesc, nu stiam." "Cu plãcere. În cel mai bun caz poti striga "Bravo!". M-a lãsat mascã. Prietena cu care eram mi-a zis ca în România poate as fi riscat sã mã ia la bãtaie.

Scena 2 - Azi dimineatã în autobuz, dupã mine urcã tot un tânãr domn, aparent arab, usor grizonat, foarte dichisit - pantaloni bej, cãmasã albã de in, pantofi asortati, ochelari DKNY. Aici autobuzele au un sistem de frânare foarte puternic si foarte brusc, ca atare trebuie sã te tii de barã si cu dintii dacã poti. Omul stãtea chiar lângã sofer, în usã, din cauza aglomeratiei. Soferul haitian îl atentioneazã, cam brusc, în francezã "Tin-te bine, cã nu esti în croazierã". Elegantul î rãspunde cã nu stie francezã, sã-i spunã în englezã. Soferul mai boscorodeste el ceva în barbã si scapã un "Go to Toronto". Ha! Atâta i-a trebuit. Domnul profund jignit i-a sãrit la beregatã, noi care eram prin preajmã am început sã hãulim, din instict de conservare, ca sã-i atragem atentia. Dupã care au început sã curgã insultele "You're an idiot, damn stupid It's none of your business where I should live. You should go back to your country". Si se întoarce retoric spre public: "I will go back to my country, I am just a student here", publicul chicoteste. Continuã cocoseala si ajunge sã sune la politie: "Alo, am probleme cu un sofer...dã numãrul autobuzului...asa, mergem spre Guy Concordia...." le povesteste versiunea lui "My name is Mohamad". La o statie înainte metrou apare politia, noi care eram grãbiti am coborât, nu stiu dacã a rãmas cineva sã-l asiste pe sofer. Sper ca Mohamad bey s-a ales cu o amendã, cã ne-a pus tuturor vietile în pericol, putea sã sune la politie fãrã sã fie agresiv cu soferul care putea într-adevãr, sa tacã, daca tot nu era nici el bilingv.

FTA III - Questo buio feroce, despre moarte cu duiosie, cruzime, si mai ales gratie

2009-06-08T08:45:00.000-07:00

Nu stiu cum face Pippo Delbono dar nu mã dezamãgeste nicicum. L-am descoperit din întâmplare, eu i-as spune providentã, în 2001 la Roma, cãutam o piesã de teatru iar titlul "Esodo"/Exod si descrierea de câteva rânduri m-au convins sã mã duc la Teatro Argentina. În mijlocul unei sãli clasice, elegante, tablourile care îngemãnau muzica, teatrul, miscarea, ilustrau rãzboiul, foametea, disperarea, dezorientarea exilului, dincolo de frontiere si origini. În contrast cu o societate obsedatã de Carpe diem, cumpãrãturi, divertisment.

Regizorul mergea prin sala recitând texte din Brecht, Passolini, Primo Levi, Biblie. Pe scenã se aflau si Nelson Lariccia, un om înalt si scheletic, Gianluca Ballaré, afectat de trisomie si Bobò, surdo-mut analfabet salvat dintr-un spital de boli mentale, dupã jumãtate de veac de singurãtate. Si personajele lor erau firesti în economia spectacolului, nu monstruoase, ci înduisãtoare si expresive. Mi-l voi aminti toatã viata pe micutul Bobò în rolul unui latino-american într-o procesiune religioasã.

A doua întâlnire a fost tot la Roma, în 2003, tot atrasã de titlul piesei: "Gente di plastica" - inspirat de titlul unei piese de Frank Zappa - "Plastic People". O satirã crudã a falsei perfectiuni din societatea occidentalã, cu o admirabilã caricaturã a familiei perfecte si o alta a Donatellei Versace. Teama de singurãtate, batrânete, moarte, ascunse de cãutarea unei fericiri imposibile, în alcool, droguri, operatii estetice, divertisment continuu. Citate din Sarah Kane, tânara scriitoare britanicã care s-a sinucis. De data asta Pippo Delbono era închis într-o cabinã, pe post de radio DJ.

Sâmbãtã, 6 iunie 2009 - a treia întâlnire, de data asta pe meleaguri îndepãrtate, dar planificatã si asteptatã. "Questo buio feroce"/Aceasta beznã feroce are la bazã povestea apropierii de moarte a lui Harold Brodkey, care a aflat cã este sero-pozitiv în 1993, desi aventurile sale homosexuale se întâmplaserã în anii 70 - 80 si era happily married. Regizorul a descoperit cartea în timpul unei cãlãtorii în Birmania. Fiind el însusi homosexual seropozitiv, povestea l-a marcat profund.

Cutremurãtor e un cuvânt foarte potrivit pentru "Questo buio feroce". Putini sunt cei care nu se tem de moarte. Pe care pâna la urmã trebuie sã o înfruntãm singuri. Iar eu, "nu de moarte mã cutremur, ci de vesnicia ei". Piesa, ca si celelalte, este o succesiune de tablouri, punctatã de citatele din carte (pe care mi-o cumpãr cât de curând). Cu interludii stranii: defileu de modã hieratic, care amestecã actualul cu diverse epoci, scene grotesti, iar critica societãtii de consum, citate din anunturi matrimoniale patetice, vulgare sau hilare. Oameni în sala de asteptare, definiti de un numãr; un bãrbat atletic legat la ochi si suspedant de douã corzi cu pungi de transfuzie; dragul de Bobò jucându-se cu Gianluca, doi arlechini inocenti; scheleticul Nelson (mama spaniolã, tatã italian, nãscut la Cairo si descoperit pe stradã la Napoli) cântând "I did it my way" într-o englezã perfectã, îmbrãcãt numai în chiloti; machiaje exagerate, fete transformate în mãsti, distrugerea tabuului corpurilor perfecte. Scene de vis si cosmar, care-mi aminteau de viziunile din filmele felliniene. Penultima scenã: întins pe scenã, îmbrãcat în alb, regizorul/actor are viziunea unui cortegiu funerar de cosmar: fete deformate de grimase, machiate grotesc, învesmântate în negru. Încheind periplul, Pippo Delbono se dezbraca de haine/învelisul pamântesc (pâna la chiloti, totusi) si danseazã copilãreste pe cântecul lui Aznavour "Emmenez-moi".

Cã mi-a plãcut e putin spus, m-a miscat pâna la lacrimi în schimb. Le-am dus câteva flori albe, nu aveam pentru toti, le-am împartit cum am apucat sirului de actori care iesiserã la rampã tinându-se de mânã. Cum florile stricau tabloul acela final, le-au depus pe masa albã si lungã din decor când s-au întors. Numai Bobò a pãstrat-o. A îmbatrânit, dar zâmbetul si privirea lui sunt aceleasi.

Bobò si Gianluca, foto aici: http://vscarmelobene.blogspot.com/2008/04/il-teatro-della-verit.html

P.S. Tocmai mi-am comandat douã cãrti de Brodkey, "This Wild Darkness" si "My Venice":)

FTA II - Eonnagata, amestec putin inspirat

2009-06-08T07:59:00.000-07:00

Foto: http://minasdeouro.glamurama.uol.com.br/wp-content/uploads/2009/05/eonnagata1.jpg

Se ia o poveste controversata, cu iz de legenda: Chevalier d'Éon, adicã Charles-Geneviève-Louis-Auguste-André-Timothée d'Éon de Beaumont. Multiple talente cultivate pe fondul unei incertitudini sexuale, un destin cu multe suisuri si coborâsuri. Se pune într-un shaker cu tehnica onnagata din teatrul kabuki, coregraful britanic contemporan Russell Maliphant, steaua baletului clasic si contemporan Sylvie Guillem, costume de Alexander McQueen, totul sub bagheta magicã a maestrului regizorul-actor din Québec Robert Lepage. Ar trebui sa iasã ceva aproape miraculos, rafinat, de o luminozitate dureroasã. Si momentele care-ti taie rãsuflarea ilumineazã pe alocuri spectacolul.

Russell Maliphant e un bãrbat deghizat în femeie, la curtea Rusiei, Sylvie Guillem e o femeie deghizatã în bãrbat, la Londra. Robert Lepage este întruparea celor douã naturi, când împacat, când sfâsiat.

Dar se vorbeste prea putin pentru a fi o piesã de teatru si dansul nu atinge cotele sublimului, absolut posibile pentru coregraf si interpretã. Cum spuneam, sunt momente, dar spectacolul este inegal, mai ales cã referintele japoneze sunt total rupte de context, Chevalier d'Eon fiind pe deasupra un ilustru spadasin, nu un maestru al artelor martiale. Daca toatã povestea ar fi fost transferatã în spatiul japonez, cred ca ar fi fost ok.

În plus, nici structura nu mi s-a pãrut prea inspiratã. La început Robert Lepage, deghizat în raisonneur vine si ne spune despre ce este vorba, adicã povesteste pe scurt biografia cavalerului. Apoi momentele vietii îi sunt ilustrate prin diverse secvente. Scurtele monologuri sunt recitate fie de Russell Maliphant (cu un delicios accent englez), fie de Sylvie Guillem sau de regizor, depinzând de ce moment ilustra fiecare. Mi-a dat senzatia de tablouri vivante. Iar ideea unor mese imense care-si schimbau continuu destinatia si semnificatia n-a fãcut decât sa îngreuneze miscãrile interpretilor, nevoiti sã le rãstoarne si sã le mute.

Admirabilã confruntarea dintre cele douã naturi în acelasi corp si interpretarea ei, luminile, costumele, unele momente coregrafice, efortul lui Robert Lepage se a se integra în coregrafie, fiind la prima experientã. Dar un spectacol inegal poate fi cel mult interesant, nu bun, nu exceptional, de la aceste trei nume de renume în artele scenei si o poveste mai mult decât ofertantã mã asteptam la perfectiune.

Cenusã si Facebook

2009-06-06T13:19:00.000-07:00

Albena Karasko ar fi împlinit 39 de ani vineri dacã viata nu i-ar fi fost curmatã brusc acum douã luni. N-am îndrãznit sã-l întreb pe fratele ei Filip ce s-a întâmplat, pentru mine lucrurile astea nu se întreabã, îl lasi pe celãlalt sã-ti spunã ce si cât simte el nevoia. Vineri au fãcut o slujbã la cimitir si i-au depus urna cu cenusã.

Nu o cunosteam pe Albena, cred cã am vãzut-o doar de vreo patru ori, stãtea aproape de noi si prietenul meu o stia dinainte. Am vãzut-o prima oarã în autobuz, mi-a plãcut stilul ei, cum era îmbrãcatã, cum era tunsã, avea un aer rebel elegant. Adrian ne-a fãcut cunostintã, am aflat cã era din Sofia, stiam cã Albena e o statiune în Bulgaria, nu departe de Vama Veche.

Am aflat mai apoi cã-i place fotografia, cã lucreazã la Air France, serviciul clienti, si profitã de preturile reduse pentru a cãlãtori, lucreazã mult peste program, inclusiv la sfârsit de sãptãmânã, pentru a avea vacante lungi. Era interesatã si de artã si cinematografie, se exprima liber prin dans, avea un zâmbet frumos si contagios. Am tot amânat întâlnirea noastrã, comunicam pe Facebook si e-mail, încercam sã gãsim un loc liber în agendã una pentru cealaltã. Cu fratele ei mã întâlneam des în statia de autobuz dimineata.

De mãrtisor statusul ei pe Facebook s-a schimbat. "Albena Karasko is not with us anymore". Nu am înteles, am crezut cã glumeste, se întorsese de curând din Argentina. Dupã câteva zile am primit un newsletter de la o asociatie culturalã, pentru care lucrase ca fotograf, cu o scurtã notã comemorativã. Am înlemnit, m-am dus imediat pe pagina ei de Facebook si am vãzut ca tocmai ratasem slujba, erau multe mesaje de adio si condoleante, unele adresate direct ei. I-am scris fratelui ei, l-am si vãzut, dar se vedea cã se strãduieste sã vorbeascã despre orice altceva.

Albena nu era prietena mea, dar ar fi putut fi, am fost la un pas de asta. Citind mesajele prietenilor ei am descoperit-o pe bucãtele, fragmentatã: veselã, pozitivã, energicã, luminoasã, generoasã. Mi-am promis sã nu mai amân apropierea fatã de oamenii cu care simt ca as avea ceva de împãrtãsit.

Dormi în pace, Albena.

FTA I - Opera tãrãneascã - of, ungurii astia

2009-05-30T17:02:00.000-07:00

Fotografie: http://www.szinhaz.hu/

Béla Pintér si râsu-plânsu cu dânsu. Parasztopera - tragedie greacã (sau de la Shakespeare citire) foarte comicã, în paie, cu muzicã folcloricã si barocã, joc si voie bunã. Indescriptibilã si imposibil de "cazat" într-un gen. Nu pot spune decât "Ptiu, sã nu-l deochi". Prima impresie, când se lumineazã scena: podeaua acoperitã cu paie (oare le carã cu balotul, le gãsesc pe plan local sau nu sunt paie?) si o orchestrã de babe cu basmale negre, care la o privire mai atentã se dovedesc a fi bãrbati. Clavecin, viori, poate si tambal, nu desluseam în penumbrã.

Cânticele comice, arii, recitative...o gamã muzicalã variatã, în care recunosteam pe alocuri motive familiare, autorii au gãsit muzica din Transilvania, necontaminatã, foarte potrivitã cu piesa. Ceea ce aratã încã o datã cã frontierele si cultura sunt douã notiuni incompatibile. Muzica din Transilvania e patrimoniu românesc sau maghiar? Hai sã-i spunem european.

Intriga: iubiri contrariate, un pastor cu o nevastã focoasã, tãrani sãrmani îmbogãtiti peste noapte, fantasma unui oaspete ucis si jefuit (of, de unde-o fi motivul ãsta care-mi pare atât de familiar? Sigur nu e de la stirile de la ora 5, dar seamãnã). Culmea: un cow-boy cu un penis jumbo size cu sclipici, de care m-as fi putut lipsi. Niscai dansuri tematice de asemenea, reminiscente din epoca de glorie, care-si aveau rostul însa. Sarcasm cu ghiotura, o anumita duiosie si disperarea unei lumi pe cale de disparitie. Am început în zâmbind cu îngãduintã, am râs în hohote si am terminat cu un nod în gât.

Morala: Ca orice artist alternativ din Europa fostã de Est, Béla Pintér &Co. are probleme financiare. Aviz amatorilor.

Mâna de la mâna, e usor sã dãruim

2009-05-25T21:06:00.000-07:00

Pe LiaLia nurlia si zurlia o cunosc doar de pe blog. Dar, vorba francezului care s-a ocupat îndelung de animale, le style c'est l'homme même, si m-a prins la început scrisa ei priceputã la sagã si luat în rãspãr. M-a cucerit însã definitiv cu însufletirea doveditã alergând dupã haine, dulciuri si jucãrii pe care sã le împartã unor copii si tineri nãpãstuiti de soartã, ca un Mos Nicolae primãvãratec. Mai ales ca unele au trebuit spãlate si toate sortate dupã nevoi. Entuziasmul ei a fost cu folos si uite asa, ca Angela sofer de taxi, merge mai departe.

I-am trimis niste bãnuti (noroc ca am o mamã si un cont în Bucuresti) pentru urmãtoarea editie a campaniei si-mi pare rãu cã nu pot face mai mult, de aceea i-am pus si bannerul pe coloana din stânga. As vrea sã-i creascã aripi pânã la cer, nu ascutite ca ale poetului, ci suave si jucãuse ca spiritul ei de spiridus binefãcator.

Teatru si filme en gros si en-détail

2009-05-25T17:22:00.000-07:00

Am învãtat un cuvânt nou de aici: Grosskultur, adicãtelea marea culturã, presupun cea oficialã si recunoscutã, care nu include toate grupuletele astea simpatice de muzicã etnicã care misunã pe aici si nici majoritatea filmelor de la Hollywood. Paulo Coelho probabil cã i-ar bate zadarnic la usã. Desi, dacã asta ar fi intentia lui, ar scrie probabil altceva.

Sursa foto: www.philmultic.com/calligraphy

Le Dragon Bleu, spectacol vãzut pe 12 mai, se încadreazã în conceptul de fenomen cultural exceptional, genul care-ti dã fiori si care te face sã uiti de problemele cotidiene. Robert Lepage e un maestru al ambiantelor si al detaliilor subtile, îngemãnând cu nonsalantã proiectiile video cu pictura si versatilitatea decorului cu dansul si muzica. O poveste despre China trebuie neapãrat sã includã caligrafie, imaginea dragonului, dans traditional, dar si aluzii la viata contemporanã: liberalismul limitat, arta contemporanã sacrificatã, interdictia de a avea mai mult de un copil si confruntarea din doua lumi. Si trei destine: o femeie de carierã din Québec, blazata si nitel alcoolicã, o artistã vizualã din China care se joacã cu propriul chip ca o formã de exhibitionism crud si bãrbatul care uneste cele douã existente si cele douã tarâmuri, artist el însusi si proprietarul unei galerii din Shanghai. Shanghai ca ambianta: aeroportul, casa pe douã nivele a lui Pierre, galeria, strãzi parcurse pe bicicletã, un club de noapte cu bar turnant. Totul cu decor minimalist si lux de imaginatie si simbolisticã, caligrafie proiectatã pe ecrane enorme în timpul real al executiei de pilda. Imagini video si fotografice din toate spectacolele, pe siteul oficial al companiei Ex Machina. De-abia astept sã mã duc la Eonnagata vineri, unde maestrul e complice cu Sylvie Guillem si Russell Maliphant, douã stele ale baletului contemporan!

Pe parcurs am vãzut douã filme italiene neobisnuite pentru curentele actuale si un film german plin de haz si moralã administratã inteligent.

La giusta distanza de Carlo Mazzacurati m-a sedus în primul rând prin peisajele umede si cetoase din Veneto, cu suprafete întinse de apã, de te-ai putea crede în Olanda. Senzatia de izolare, anotimpul rãcoros, câmpiile pustii, arborii risipiti, toate au rolul lor, incluzând fermecãtoarea cafenea Pedrocchi, un clasic reper din Padova. Nimic de-a face cu Italia solarã si aglomeratã din alte filme. Nici cu gãlãgia voioasã si dramele plin de tipete pâna la epuizarea atentiei si rãbdãrii spectatorului. O dramã simplã, profundã, cu accente comice care dau senzatia de autenticitate, de rupt din viatã. Douã povesti paralele - adolescentul aspirant ziarist si învãtãtoarea fermecãtoare si urbano-contemporanã (e-mail addict, adepta sexului liber, fumãtoare de marijuana, pe cale sã plece în misiune umanitarã în Brazilia), venitã dintr-un mare oras în burgul provincial si cumva uitat de lume, unde pescuitul unui ton urias e un mare eveniment. M-am amuzat teribil de prezenta sotiei românce - capricioasã, geloasã, toapã si apucãtoare, pescuitã la rândul ei pe Internet. Evident cãsãtoritã cu un tip gras, ignorant, care a fãcut bani ducând bogãtasii la pescuit si flirteazã cu cine apucã. De protagonistul povestii de dragoste, actorul tunisian Ahmed Hefiane, m-as putea îndrãgosti si mâine, pentru sensibilitate si discretie, pentru privirea caldã, uneori malitioasã. Si dacã as fi bãrbat, si de Valentina Lodovini, cu care înfiripã o idilã idealã. Subiectele care ne dau de gândit pe parcurs sunt conditia ziaristului într-un cadru restrâns, apropiat lui; viata într-o comunitate izolatã si raportul ei cu "celãlalt", cu "strãinul". Mi-a plãcut rezolvarea amândurora, desi solutia crimei mi s-a pãrut cam însãilatã.

"All'amore assente" de bolognezul Andrea Adriatico nu mã voi opri mult pentru cã mi-a pisat mãruntel nervii si rãbdarea cu simbolismul fortat si pretiozitatea intelectualã. M-am sãturat de oniric de când cu filmele metaforice ale lui Dan Pita, care avea scuza de a nu putea face altceva pe atunci. Fragmentul gay nu mi se pãrea necesar, plus cã a trecut ceva timp de când Antonioni studia angoasele burgheziei. Un film gri ca si ambianta lui. Pãcat de premisã si intentie. Si de Milena Vukotic pe care parcã am vãzut-o în filmele lui Fellini.

"Free Rainer - Dein Fernseher lügt" (Televizorul tãu minte), m-a amuzat, m-a întristat, m-a revoltat, m-a bucurat cu alte cuvinte. Mai ales cã Moritz Bleibtreu tinea pe umeri motivatia filmului. Cred cã le-ar prinde tare bine si românilor sã-l vadã. Premisa e fantezistã - un producãtor TV de succes, cocaino si vitezoman are o revelatie în urma unui accident si decide sã nu mai prosteascã poporul cu televizorul. E un fel de Fãt Frumos, în echipã cu Ileana si Ochila, Sfarmã Coduri de Computere, Setilã (de alcool) si un fel de clovn indian foarte eficace pentru economia filmului. Bineînteles ca au de luptat cu Spânul si Împãratul Rosu ca sã-i salveze pe bietii supusi fermecati de puterile malefice ale tubului catodic. Caracterele nu au profunzime, sunt construite din clisee si neexplicate.

Sursa foto: http://berlinlaurabraun.wordpress.com/2009/03/16

Ca si în Edukators - Die fetten Jahre sind vorbei, Berlinul e în contrast puternic cu orãselul linistit, e orasul tentacular unde se produc showurile tv, care înghite personalitatea si o transformã dupã plac. Nu întâmplãtor îngerul salvator ne apare pentru prima oarã retras într-o masinã, la marginea unui lac cufundat în ceatã. Apa are un rol purificator, Rainer nu stie încã sã înoate, "ea" îl va învãta, îl va pune în contact cu adevãrata sa naturã, coruptã de bani si putere. Valorile si strategiile de viatã promovate: solidaritate comunitarã, simplitate, renuntarea la proprietãtile/obiectele scumpe care ne tin legati mai mult decât relatiile umane, renuntarea la carierã în favoarea prietenilor si familiei, combaterea show-bizului si a consumului, sunt aceleasi din The Edukators, vom vedea la filmul urmãtor dacã regizorul si-a pierdut nitel imaginatia si devine redundant. Una peste alta, e un film ok, cu vervã, dar ceva îi lipseste sau îi prisoseste.

Mâne Rudo y Cursi, una comedia autenticamente mexicana si vineri din nou Robert Lepage, iar liliacul e-nflorit.

Dac-as fi sa fiu

2009-05-21T11:18:00.000-07:00

o lună a anului: septembrie, când m-am nãscut, cãldura s-a molesit si e plin de fructe

o zi a săptămânii: prea sunt toate la fel în afara de week-end, dar eu m-am nascut într-o marti, asadar fie marti

o parte a zilei: apusul când e în culmea culorii

un animal marin: sirena

o direcţie: ocolita, ca sa ma bucur de peisaj

o virtute: dârzenia

o personalitate istorică: Cleopatra

o planetă: Mercur

un lichid: vin rosé sec

o piatră: safir

o pasăre: ciocãnitoare

o plantă: vita de vie

un tip de vreme: racoare primavaratica

un instrument muzical: bandoneon (tip de acordeon folosit în tango)

o emoţie: încântarea

un sunet: clinchetul cristalului

un element: apa

un cântec: Busco me - Bebe

un film: Fellini Satyricon

un serial: Passepartout - documentare culturale la RAI

o carte: Opere complete de Shakespeare

un personaj de ficţiune: Ileana cea Sireata sau preaînteleapta Vasilisa

un fel de mâncare: insalata caprese (mozzarella di buffala, rosii, busuioc, ulei de masline)

un oraş: Barcelona sau Lisabona

un gust: ciocolata neagra sau ghimbir

o aromă: frangipani

o culoare: curcubeu

un material: matase

un cuvânt: neastâmpãr

o parte a corpului: gâtul

o expresie a feţei: zâmbet

o materie de şcoală: literatura

un personaj de desene animate: Woody Woodpecker

o formă: serpuitã

un număr: 3

o maşină: un cal

o haină: rochie de varã

No Sex, Just the City

2009-05-20T17:47:00.000-07:00

Am ajuns sã mã citez eu însãmi. Întrucât simteam nevoia sã scriu despre New York în englezã, am favorizat celãlalt blog, care oricum s-a cam prãfuit de când îl am pe ãsta. Fiind Cãnutã om sucit, scriu în englezã din 2005, si în românã din 2008.

Central Park South

Central Park - Turtle Pond

Building on 5th Avenue

Bergdorf Goodman - the most luxurious department store

New York Public Library - reading room

Eu - Altul, Celãlalt

2009-05-01T11:30:00.000-07:00

Chiar nu stiam despre ce sã mai scriu, prinsã cu ultimele corecturi la tezã, stiri despre gripa porcinã care nu e porceascã, stiri care nu mai sunt noutãti despre coruptia, porceascã de data asta, din România.

Si mi-a venit ideea de aici si de aici, cu gândul la Pirandello "Uno, nessuno e centomilla" si Max Frisch "Eu nu sunt Stiller" (nici eu nu sunt Antoaneta întotdeauna, sau nu cea din capul meu, sau nu cea din mintea altora). Sau cu gândul la "Gegen die Wand" si "Die andere Seite" de Fatih Akin. Am mai scris despre identitate si emigrare, dar demult, pe blogul în englezã.

Toti suntem obsedati de identitate si auto-cunoastere, de-aia facem tot felul de teste idioate (cine le face). Tot sperãm sã avem revelatia genialitãtii, sau o scuzã pentru mediocritate - hocus pocus. Ne strãduim sã ne conformãm ideii noastre despre noi, sau, mai rãu, unui mulaj care sã-i satisfacã pe ceilalti, sã ne facã iubiti sau/si celebri.

Acum ceva vreme prietena mea Cristina din USA îsi exprima îngrijorarea în privina identitãtii noastre hibride. Noi emigrantii, suflete pierdute si rãtãcind între douã dimensiuni incompatibile, cu fundul in doua luntri. Eu mã simt ca o amfibie, care are nevoie de pãmânt si apã în aceeasi mãsurã, nu mai sunt în România de mult, nu mai intru în tiparele de acolo, dar nici aici nu mã regãsesc. Îmi spun cã hainele unei singure culturi/tãri/limbi, sunt prea strâmte. O multi-identitate ambiguã, de cetãtean al lumii, îti dã abilitatea de a vedea lumea cu ochi de pisicã si de peste în acelasi timp. Si cumva de departe, ajung sã nu mã mai implic total nicicum, întotdeauna cealaltã parte din mine va privi prin altã prismã.

Noi, ãstia, intelectualii, avem nevoie de definitii, teorii, sã ne fixãm cu bolduri fluturii din stomac, si sã le dãm nume latinesti. Ne tot analizãm gândurile si emotiile si le dãm nume. Identitate, a apartine (to belong), etc. Legati de cuvinte si concepte de mâini si de picioare (A Word's Child - Iris Murdoch). Our sight always blinded by aestethics. Stiu cã nu mã pot desprinde.

Trãiesc într-o lume de emigranti, nici mãcar nu mã simt prea curajoasã printre toti cei care au venit aici aproape izmanã pe cãlãtor, fãrã sã stie limba, fãrã educatie, la prima iesire din vizuinã. Cât valoreazã gândurile noastre existentiale, când viata noastrã oglindeste o adaptare prea usoarã, înselãtoare? Am vrea sã ne luptãm, sã sãrim peste obstacole, sã ne simtim imigranti, si când colo suntem atât de legali, de integrati la suprafatã, în adâncul nostru refuzãm asta asa cum am refuzat cândva România. "Jocul ideilor e jocul ielelor" Te hipnotizeazã si îti furã ideea limanului. Dacã pun în balantã toate experientele, conversatiile si lecturile, diferenta cea mare nu este de fapt între localnici si emigranti, ci între sedentari si cãlãtori, între cei care dau brusc lumea lor pe cea de aici fãrã nici o referintã intermediarã, si cei pentru care Canada este doar o etapã, nu întruchiparea providentei. Diferenta între sisteme de referintã inertiale si combinarea sistemelor de referintã.

Pânã la urmã mã consolez cu ideea cã viata, ca si Dumnezeu si pragul mortii, e impenetrabilã. De ce atâtea întrebãri? Cum zice Voltaire prin glasul lui Pangloss, "Tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles". Et surtout, "il faut cultiver notre jardin".

Monseniorul Vladimir Ghika - gânduri zilnice

2009-04-26T07:42:00.000-07:00

Foto: Salvador de Bahia, Pelourinho

O mentionare discretã dar salutarã mi-a înlesnit cunostinta cu acest mare spirit, altul a cãrui trecere prin lume a fost scurtatã brutal si sãlbatic de tartorii comunisti. Biografia lui se aflã în Wikipedia.

Vorbele mele sunt de prisos, îmi permit asadar sã transcriu câteva din gândurile sale:

*Que mes joies ne m'arrivent jamais à travers la douleur d'autrui!

*Que mes souffrances servent toutes à procurer à d'autres quelque joie!

*Que ma destinée n'écrase rien sur son passage!

*Vous me serez plus reconnaissants de vous avoir permis un mouvement généreux que du plus grand don que je pourrais vous faire. Car le plus joyeux présent qu'on puisse offrir à une âme, c'est de lui donner une bonne action à accomplir.

*Fie ca bucuriile sã nu-mi izvorascã niciodatã din durerea altcuiva!

*Fie ca suferintele mele toate sã aducã vreun fel de bucurie altora!

*Fie ca destinul meu sã nu zdrobeascã nimic în trecerea sa!

*O sã-mi fiti mai recunoscãtori cã v-am prilejuit o faptã generoasã decât pentru cel mai mare dar pe care vi l-as fi putut face. Cãci cel mai îmbucurãtor dar fãcut unui suflet este sã-i înlesnesti împlinirea unei fapte bune.

Si eu care mã gândeam zilele astea cât de necesar este sã avem atentia treazã, sã-i vedem în jur pe cei care au nevoie de ajutor: o usã tinutã deschisã la supermarket, un scaun cedat în autobuz, un zâmbet unei persoane necunoscute...vineri am ajutat o doamnã încãrcatã cu plicuri sã le punã la cutie, n-am fãcut decât sã tin capacul deschis. Am învãtat ceva foarte important în viata asta, cã binele fãcut e ca bumerangul, se întoarce la noi, dar nu întotdeauna prin persoana pe care am ajutat-o. Am avut parte de prieteni generosi pentru care eu nu puteam face mare lucru, în schimb i-am ajutat pe altii mai putin norocosi.

Mã voi strãdui sã citesc zilnic din biletele lui Vladimir Ghika, sunt un balsam pentru minte si suflet, departe de multimea înnebunitã sã fugã în continuu dupã fericire.